.jpg)
Adaptarea la efectele schimbărilor climatice
de Ioana Maria Vasiliu
Cinci cifre cheie despre adaptarea climatică în România
17,2 miliarde
pierderile economice provocate de cele peste 100 de dezastre climatice între 1900 și 2021
0,3 - 0,6% din PIB
costul anual al fenomenelor extreme pentru economie (800 mil.–1,6 mld. EUR/an)
12 miliarde de EUR
valoarea proiectelor verzi eligibile finanțate prin obligațiuni verzi, inclusiv modernizarea a 156 de sisteme de irigații
71% dintre companii
declară că au fost deja afectate de schimbările climatice; doar 22% au polițe de asigurare împotriva riscurilor climatice
~300 milioane de RON
nota de plată pentru refacerea Salinei Praid, un dezastru ce putea fi prevenit prin investiții în infrastructura de adaptare
Trei lucruri de reținut din acest capitol
%201%20(1).svg)
Avem strategii, dar nu și implementare consecventă
Planurile există, dar mecanismele instituționale sunt fragile și fragmentate.
%201%20(2).svg)
Banii vin, dar mai ales din afară
Obligațiuni verzi, fonduri europene, programe transfrontaliere; finanțarea națională rămâne insuficientă.
%201%20(3).svg)
Adaptarea este și socială, nu doar tehnică
Fără comunități implicate și protecția celor mai vulnerabili, chiar și investițiile mari pot eșua.
.jpg)
Noua eră a adaptării: Cum se transformă strategiile climatice în UE și la nivel global
În fața unei crize climatice accelerate, cu fenomene meteorologice extreme din ce în ce mai frecvente și severe, de la incendii devastatoare, până la inundații și valuri de căldură fără precedent, Uniunea Europeană și-a revizuit abordarea privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice.
Dacă urmărim evoluția valurilor de căldură vom observa că în medie, în perioada 1950-2020, durata cumulată a valurilor de căldură a crescut cu 14 zile/an (Fig. 3). Proiecțiile pentru viitor oferite de modele climatice (Fig. 4), indică o creștere a duratei valurilor de căldură în România.
Prin adaptare înțelegem capacitatea sistemelor naturale și antropice de a reacționa și de a se ajusta la efectele actuale sau anticipate ale schimbărilor climatice, inclusiv la variabilitatea climei și la fenomenele meteorologice extreme. Scopul său este dublu: pe de o parte, reducerea potențialelor pagubelor cauzate de aceste efecte, iar pe de alta, valorificarea eventualelor oportunități care pot apărea în anumite contexte climatice sau economice.
Comisia Europeană a lansat, în februarie 2021, o nouă ↗Strategie de Adaptare la Schimbările Climatice – parte integrantă a Pactului Ecologic European. Obiectivul general este clar: o Europă rezilientă la schimbările climatice până în 2050.
Noua strategie europeană de adaptare la efectele schimbărilor climatice pornește de la experiențele acumulate din primul cadru adoptat în 2013, și propune patru direcții esențiale: utilizarea datelor și a cunoștințelor pentru luarea deciziilor, integrarea adaptării la nivelul tuturor politicilor, accelerarea măsurilor concrete și extinderea cooperării internaționale.
Din 2021, Comisia Europeană a făcut progrese semnificative pentru a sprijini o abordare strategică și anticipativă a adaptării la schimbările climatice, bazată pe date științifice. Comisia a dezvoltat și lansat ↗Risk Data Hub, o platformă care facilitează schimbul de date privind riscurile de dezastre, vulnerabilitățile asociate și pierderile produse și a extins colaborarea cu Agenția Europeană de Mediu (AEM) pentru actualizarea ↗Climate-ADAPT, platforma europeană dedicată adaptării la schimbările climatice.
Comisia Europeană a integrat adaptarea la schimbările climatice în mai multe domenii-cheie, inclusiv în noua Strategie a UE pentru păduri și în Politica agricolă comună, însă obiectivul general privind acțiunile climatice nu diferențiază clar măsurile de atenuare de cele de adaptare. În completare, în 2023, Comisia a emis o versiune actualizată a ghidurilor privind elaborarea strategiilor și planurilor naționale de adaptare, oferind astfel un cadru mai clar și mai coerent pentru statele membre, în eforturile lor de consolidare a rezilienței climatice.
Comisia a pus în aplicare o serie de măsuri strategice și instrumente menite să consolideze capacitatea statelor membre de a răspunde eficient la riscurile climatice. De exemplu, ↗Misiunea UE privind adaptarea la schimbările climatice stimulează cercetarea și inovarea. Mai mult, Comisia a publicat și ↗orientări tehnice privind reziliența infrastructurii și adaptarea clădirilor și a întărit cadrul legislativ ↗pentru protecția resurselor de apă dulce.Între 2014 și 2020, Uniunea Europeană a alocat cel puțin 8 miliarde de euro pentru măsuri de adaptare. Pentru perioada 2021–2027, acest buget a crescut spectaculos, fiind estimat la ↗26 de miliarde de euro.
La nivel internațional, adaptarea la schimbările climatice este recunoscută ca o provocare globală, dar care are nevoie de răspunsuri locale și naționale bine articulate. Părțile semnatare ale ↗Convenției Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) și ale Acordului de la Paris subliniază că:
Dacă urmărim evoluția valurilor de căldură vom observa că în medie, în perioada 1950-2020, durata cumulată a valurilor de căldură a crescut cu 14 zile/an (Fig. 3). Proiecțiile pentru viitor oferite de modele climatice (Fig. 4), indică o creștere a duratei valurilor de căldură în România.
Prin adaptare înțelegem capacitatea sistemelor naturale și antropice de a reacționa și de a se ajusta la efectele actuale sau anticipate ale schimbărilor climatice, inclusiv la variabilitatea climei și la fenomenele meteorologice extreme. Scopul său este dublu: pe de o parte, reducerea potențialelor pagubelor cauzate de aceste efecte, iar pe de alta, valorificarea eventualelor oportunități care pot apărea în anumite contexte climatice sau economice.
Comisia Europeană a lansat, în februarie 2021, o nouă ↗Strategie de Adaptare la Schimbările Climatice – parte integrantă a Pactului Ecologic European. Obiectivul general este clar: o Europă rezilientă la schimbările climatice până în 2050.
Noua strategie europeană de adaptare la efectele schimbărilor climatice pornește de la experiențele acumulate din primul cadru adoptat în 2013, și propune patru direcții esențiale: utilizarea datelor și a cunoștințelor pentru luarea deciziilor, integrarea adaptării la nivelul tuturor politicilor, accelerarea măsurilor concrete și extinderea cooperării internaționale.
Din 2021, Comisia Europeană a făcut progrese semnificative pentru a sprijini o abordare strategică și anticipativă a adaptării la schimbările climatice, bazată pe date științifice. Comisia a dezvoltat și lansat ↗Risk Data Hub, o platformă care facilitează schimbul de date privind riscurile de dezastre, vulnerabilitățile asociate și pierderile produse și a extins colaborarea cu Agenția Europeană de Mediu (AEM) pentru actualizarea ↗Climate-ADAPT, platforma europeană dedicată adaptării la schimbările climatice.
Comisia Europeană a integrat adaptarea la schimbările climatice în mai multe domenii-cheie, inclusiv în noua Strategie a UE pentru păduri și în Politica agricolă comună, însă obiectivul general privind acțiunile climatice nu diferențiază clar măsurile de atenuare de cele de adaptare. În completare, în 2023, Comisia a emis o versiune actualizată a ghidurilor privind elaborarea strategiilor și planurilor naționale de adaptare, oferind astfel un cadru mai clar și mai coerent pentru statele membre, în eforturile lor de consolidare a rezilienței climatice.
Comisia a pus în aplicare o serie de măsuri strategice și instrumente menite să consolideze capacitatea statelor membre de a răspunde eficient la riscurile climatice. De exemplu, ↗Misiunea UE privind adaptarea la schimbările climatice stimulează cercetarea și inovarea. Mai mult, Comisia a publicat și ↗orientări tehnice privind reziliența infrastructurii și adaptarea clădirilor și a întărit cadrul legislativ ↗pentru protecția resurselor de apă dulce.Între 2014 și 2020, Uniunea Europeană a alocat cel puțin 8 miliarde de euro pentru măsuri de adaptare. Pentru perioada 2021–2027, acest buget a crescut spectaculos, fiind estimat la ↗26 de miliarde de euro.
La nivel internațional, adaptarea la schimbările climatice este recunoscută ca o provocare globală, dar care are nevoie de răspunsuri locale și naționale bine articulate. Părțile semnatare ale ↗Convenției Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) și ale Acordului de la Paris subliniază că:
Adaptarea este o componentă fundamentală a reacției colective la criza climatică, esențială pentru protejarea oamenilor, mijloacelor de trai și a ecosistemelor.
Comunitățile vulnerabile, grupurile marginalizate și ecosistemele fragile trebuie incluse activ în luarea deciziilor, întrucât ele sunt adesea cele mai afectate de impactul schimbărilor climatice.
În plus, abordarea globală a adaptării valorifică atât cele mai bune cunoștințe științifice disponibile, cât și experiențele tradiționale, locale sau indigene, integrate în politici și acțiuni relevante din punct de vedere socio-economic și de mediu. Fuziunea între expertiza științifică și înțelepciunea comunitară este esențială pentru crearea unor răspunsuri viabile și durabile în fața riscurilor climatice tot mai mari.
În plus, abordarea globală a adaptării valorifică atât cele mai bune cunoștințe științifice disponibile, cât și experiențele tradiționale, locale sau indigene, integrate în politici și acțiuni relevante din punct de vedere socio-economic și de mediu. Fuziunea între expertiza științifică și înțelepciunea comunitară este esențială pentru crearea unor răspunsuri viabile și durabile în fața riscurilor climatice tot mai mari.
Adaptarea climatică în România:
Între planuri ambițioase și realități de implementare
Între planuri ambițioase și realități de implementare
↗Legea europeană a climei prevede ca statele membre să își îmbunătățească capacitatea de adaptare. De asemenea, legislația încurajează adoptarea de către statele membre a unei legi naționale a climei, care ar transforma angajamentele strategice asumate la nivel european într-un cadru juridic obligatoriu. România nu dispune de o lege națională a climei, întrucât guvernul consideră că strategiile deja existente oferă un cadru suficient. Însă, aceste angajamente nu au forța juridică necesară pentru a putea preveni regresul sau inconsecvențele între ciclurile politice.
În 2024, România a adoptat ↗Strategia Națională privind Adaptarea la Schimbările Climatice (SNASC) pentru perioada 2024–2030, cu perspectiva anului 2050, un plan de acțiune și platforma RO-Adapt, un instrument digital pentru a centraliza informațiile despre riscurile climatice, măsurile de adaptare, legislație, bune practici și resurse utile pentru administrația publică, sectorul privat și publicul larg.
Pe hârtie, această arhitectură instituțională este solidă și oferă premisele evitării eșecurilor din trecut, când strategiile rămâneau simple exerciții de planificare, fără implementare riguroasă. Însă, dincolo de forma bine conturată, provocarea majoră rămâne funcționarea efectivă a mecanismelor propuse.
Comisia Națională pentru Schimbări Climatice (CNSC) a funcționat doar sporadic, în principal pentru aprobarea proiectelor cu implementare în comun. ↗Un raport al Băncii Mondiale din 2014 sublinia că, în afara acestor activități, CNSC a fost inactivă. CNSC este menționată în continuare ca actor-cheie în arhitectura de implementare a noii strategii, dar această reconfirmare formală, fără o analiză critică a eșecurilor anterioare, riscă să replice un model instituțional disfuncțional, în care responsabilitățile sunt nominale, dar instrumentele reale de coordonare și intervenție lipsesc. Singura garanție reală că eforturile României sunt monitorizate rămâne obligația de raportare la nivel european.
Existența unui cadru strategic este, fără îndoială, un pas necesar. Însă nu este suficient. Provocările reale țin de transpunerea acestor obiective în politici operaționale, adaptate realităților locale și monitorizate eficient. Disfuncționalitățile persistente ale mecanismelor de coordonare pun sub semnul întrebării capacitatea actuală a statului de a urmări consecvent direcția stabilită.
În 2024, România a adoptat ↗Strategia Națională privind Adaptarea la Schimbările Climatice (SNASC) pentru perioada 2024–2030, cu perspectiva anului 2050, un plan de acțiune și platforma RO-Adapt, un instrument digital pentru a centraliza informațiile despre riscurile climatice, măsurile de adaptare, legislație, bune practici și resurse utile pentru administrația publică, sectorul privat și publicul larg.
Pe hârtie, această arhitectură instituțională este solidă și oferă premisele evitării eșecurilor din trecut, când strategiile rămâneau simple exerciții de planificare, fără implementare riguroasă. Însă, dincolo de forma bine conturată, provocarea majoră rămâne funcționarea efectivă a mecanismelor propuse.
Comisia Națională pentru Schimbări Climatice (CNSC) a funcționat doar sporadic, în principal pentru aprobarea proiectelor cu implementare în comun. ↗Un raport al Băncii Mondiale din 2014 sublinia că, în afara acestor activități, CNSC a fost inactivă. CNSC este menționată în continuare ca actor-cheie în arhitectura de implementare a noii strategii, dar această reconfirmare formală, fără o analiză critică a eșecurilor anterioare, riscă să replice un model instituțional disfuncțional, în care responsabilitățile sunt nominale, dar instrumentele reale de coordonare și intervenție lipsesc. Singura garanție reală că eforturile României sunt monitorizate rămâne obligația de raportare la nivel european.
Existența unui cadru strategic este, fără îndoială, un pas necesar. Însă nu este suficient. Provocările reale țin de transpunerea acestor obiective în politici operaționale, adaptate realităților locale și monitorizate eficient. Disfuncționalitățile persistente ale mecanismelor de coordonare pun sub semnul întrebării capacitatea actuală a statului de a urmări consecvent direcția stabilită.
.jpg)
Finanțarea adaptării la schimbările climatice în România:
Obligațiuni verzi, cofinanțări externe și pași timizi
Obligațiuni verzi, cofinanțări externe și pași timizi
Între 1900 și 2021, România a fost afectată de peste 100 de evenimente climatice catastrofale, care au lovit direct peste 2 milioane de persoane, au provocat aproape 5.000 de decese și au generat ↗pierderi economice de peste 17,2 miliarde de dolari.
Ministerul Finanțelor a modificat, în 2023, mai multe hotărâri de guvern, incluzând în strategia de finanțare a statului obligațiuni verzi. Fondurile obținute din emisiunea obligațiunilor verzi sunt direcționate către finanțarea sau refinanțarea unor proiecte verzi eligibile.
Practic, o sumă egală cu veniturile nete atrase prin aceste obligațiuni va fi alocată cheltuielilor bugetare asociate acestor proiecte. Aceasta trebuie să contribuie la tranziția României către o economie cu emisii reduse de carbon. Valoarea estimată a proiectelor selectate, incluzând cheltuieli de capital și operaționale, se ridică în prezent la aproximativ 12 miliarde de euro.
Ministerul Finanțelor a modificat, în 2023, mai multe hotărâri de guvern, incluzând în strategia de finanțare a statului obligațiuni verzi. Fondurile obținute din emisiunea obligațiunilor verzi sunt direcționate către finanțarea sau refinanțarea unor proiecte verzi eligibile.
Practic, o sumă egală cu veniturile nete atrase prin aceste obligațiuni va fi alocată cheltuielilor bugetare asociate acestor proiecte. Aceasta trebuie să contribuie la tranziția României către o economie cu emisii reduse de carbon. Valoarea estimată a proiectelor selectate, incluzând cheltuieli de capital și operaționale, se ridică în prezent la aproximativ 12 miliarde de euro.
Fig. 1
Valori estimate ale proiectelor verzi eligibile, defalcate pe categorii
%201.svg)
În acest context, România a inclus și inițiative cu o componentă directă de adaptare la schimbările climatice. Un exemplu relevant este proiectul de reabilitare a infrastructurii principale de irigații și a celei de desecare. Acesta urmărește extinderea suprafeței funcționale pentru irigații la 90% din cele 2,6 milioane ha până în 2030, reactivarea a 156 de sisteme de irigații și modernizarea a 50 de sisteme de desecare.
↗Programul RO-Mediu, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE 2014–2021, a avut un buget de aproximativ 23,5 milioane de euro, din care 20 milioane au fost o finanțare externă nerambursabilă, iar 3,5 milioane au provenit de la bugetul de stat (cofinanțare națională). Valoarea apelului privind creşterea capacităţii autorităţilor locale de a reduce emisiile şi de a asigura o mai bună adaptare la schimbările climatice a fost de ↗5 milioane euro.
În plus, România și Bulgaria beneficiază de o finanțare totală de 9 milioane de euro în cadrul ↗Programului Interreg VI-A România – Bulgaria 2021–2027, sprijinit din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Prioritatea II – „Regiunea Verde”, pentru proiecte comune axate pe adaptarea la schimbările climatice și prevenirea riscurilor de dezastre1.
În plus, România și Bulgaria beneficiază de o finanțare totală de 9 milioane de euro pentru proiecte comune, axate pe adaptarea la schimbările climatice și prevenirea riscurilor de dezastre2.
România a început să construiască o arhitectură instituțională și financiară dedicată adaptării la schimbările climatice, cu progrese notabile în ultimii ani. Totuși, această evoluție rămâne fragilă: finanțarea este în continuare dependentă în mare măsură de surse externe, abordarea instituțională este fragmentată, iar adaptarea nu este încă integrată sistemic în politicile economice și bugetare.
↗Programul RO-Mediu, finanțat prin Mecanismul Financiar SEE 2014–2021, a avut un buget de aproximativ 23,5 milioane de euro, din care 20 milioane au fost o finanțare externă nerambursabilă, iar 3,5 milioane au provenit de la bugetul de stat (cofinanțare națională). Valoarea apelului privind creşterea capacităţii autorităţilor locale de a reduce emisiile şi de a asigura o mai bună adaptare la schimbările climatice a fost de ↗5 milioane euro.
În plus, România și Bulgaria beneficiază de o finanțare totală de 9 milioane de euro în cadrul ↗Programului Interreg VI-A România – Bulgaria 2021–2027, sprijinit din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Prioritatea II – „Regiunea Verde”, pentru proiecte comune axate pe adaptarea la schimbările climatice și prevenirea riscurilor de dezastre1.
În plus, România și Bulgaria beneficiază de o finanțare totală de 9 milioane de euro pentru proiecte comune, axate pe adaptarea la schimbările climatice și prevenirea riscurilor de dezastre2.
România a început să construiască o arhitectură instituțională și financiară dedicată adaptării la schimbările climatice, cu progrese notabile în ultimii ani. Totuși, această evoluție rămâne fragilă: finanțarea este în continuare dependentă în mare măsură de surse externe, abordarea instituțională este fragmentată, iar adaptarea nu este încă integrată sistemic în politicile economice și bugetare.
.jpg)
Costurile inacțiunii vs. investiții în adaptarea climatică
În contextul accelerării schimbărilor climatice, o întrebare fundamentală pentru guverne și societăți este: cât ne costă să nu facem nimic? Datele din statele membre ale Uniunii Europene arată că pentru lipsa de acțiune cheltuielile sunt substanțial mai mari decât cele ale măsurilor de adaptare planificate (Tabelul 1).
Tabel 1
Costul estimat al lipsei de acțiune/costurile de adaptare la schimbările climatice în statele membre selectate (în milioane de euro/an, la prețurile curente)
Adaptarea este mai ieftină decât reconstrucția. Investițiile prealabile în infrastructură rezilientă, ecosisteme restaurate sau sisteme de avertizare timpurie sunt mult mai eficiente economic decât plata daunelor provocate de fenomene extreme.
În acest sens, un exemplu recent în România, este cel de la Salina Praid, o tragedie care ar fi putut fi evitată și implicit cheltuielile cu refacerea ei, ↗care se vor ridica la circa 300 de milioane de lei.
1 – Proiectele includ: creșterea gradului de conștientizare, dezvoltarea și implementarea de strategii și instrumente comune, măsuri de protejare a ecosistemelor, împădurire, conservarea și protecția pădurilor, precum și combaterea deșertificării prin gestionarea durabilă a resurselor de apă și terenuri.
2 – Proiectele includ: creșterea gradului de conștientizare, dezvoltarea și implementarea de strategii și instrumente comune, măsuri de protejare a ecosistemelor, împădurire, conservarea și protecția pădurilor, precum și combaterea deșertificării prin gestionarea durabilă a resurselor de apă și terenuri.
Conform ↗Raportului de Țară privind Clima și Dezvoltarea pentru România, elaborat de Banca Mondială, România pierde anual între 0,3% și 0,6% din PIB din cauza fenomenelor climatice extreme, respectiv între 800 de milioane și 1,6 miliarde de euro. Pentru a putea face față acestor riscuri în mod eficient, România ar trebui să investească, potrivit aceleiași surse, până la 160 miliarde de dolari americani în adaptare climatică – echivalentul a 1,3% din PIB-ul cumulat.
Acest efort poate fi susținut în principal de angajamentele internaționale și de accesul extins la fonduri europene. România beneficiază de un sprijin bugetar semnificativ: aproximativ 24% din PIB provine din fonduri structurale UE, iar pachetul Next Generation EU (NGEU) îi oferă acces la încă 13% din PIB.
Implicarea publicului în sprijinirea financiară a eforturilor climatice rămâne limitată. Potrivit sondajelor incluse în raportul Băncii Mondiale, doar 46% dintre români ar fi dispuși să contribuie financiar cu echivalentul a 1% din PIB-ul lunar per capita pentru reducerea impactului schimbărilor climatice. Alți 12% ar plăti o sumă și mai mică, mult sub nivelul necesar pentru a acoperi investițiile în adaptare și atenuare. Cele mai susținute direcții de alocare a fondurilor sunt investițiile în energie curată și măsuri de stimulare economică.
În ceea ce privește sectorul privat, un sondaj realizat de Banca Europeană de Investiții (BEI) în 2024, 71% dintre companiile românești au fost deja afectate direct de efectele fizice ale schimbărilor climatice — de la secetă și inundații, până la valuri de căldură care perturbă lanțurile de aprovizionare și activitatea economică. Cu toate acestea, doar jumătate dintre firme au luat măsuri concrete de adaptare, iar doar 22% au încheiat ↗polițe de asigurare împotriva riscurilor climatice.
Aceste cifre sugerează nu doar o subestimare a riscurilor climatice, ci și o lipsă de sprijin sistemic pentru companiile care doresc să investească în adaptare.
1 – Proiectele includ: creșterea gradului de conștientizare, dezvoltarea și implementarea de strategii și instrumente comune, măsuri de protejare a ecosistemelor, împădurire, conservarea și protecția pădurilor, precum și combaterea deșertificării prin gestionarea durabilă a resurselor de apă și terenuri.
2 – Proiectele includ: creșterea gradului de conștientizare, dezvoltarea și implementarea de strategii și instrumente comune, măsuri de protejare a ecosistemelor, împădurire, conservarea și protecția pădurilor, precum și combaterea deșertificării prin gestionarea durabilă a resurselor de apă și terenuri.
Conform ↗Raportului de Țară privind Clima și Dezvoltarea pentru România, elaborat de Banca Mondială, România pierde anual între 0,3% și 0,6% din PIB din cauza fenomenelor climatice extreme, respectiv între 800 de milioane și 1,6 miliarde de euro. Pentru a putea face față acestor riscuri în mod eficient, România ar trebui să investească, potrivit aceleiași surse, până la 160 miliarde de dolari americani în adaptare climatică – echivalentul a 1,3% din PIB-ul cumulat.
Acest efort poate fi susținut în principal de angajamentele internaționale și de accesul extins la fonduri europene. România beneficiază de un sprijin bugetar semnificativ: aproximativ 24% din PIB provine din fonduri structurale UE, iar pachetul Next Generation EU (NGEU) îi oferă acces la încă 13% din PIB.
Implicarea publicului în sprijinirea financiară a eforturilor climatice rămâne limitată. Potrivit sondajelor incluse în raportul Băncii Mondiale, doar 46% dintre români ar fi dispuși să contribuie financiar cu echivalentul a 1% din PIB-ul lunar per capita pentru reducerea impactului schimbărilor climatice. Alți 12% ar plăti o sumă și mai mică, mult sub nivelul necesar pentru a acoperi investițiile în adaptare și atenuare. Cele mai susținute direcții de alocare a fondurilor sunt investițiile în energie curată și măsuri de stimulare economică.
În ceea ce privește sectorul privat, un sondaj realizat de Banca Europeană de Investiții (BEI) în 2024, 71% dintre companiile românești au fost deja afectate direct de efectele fizice ale schimbărilor climatice — de la secetă și inundații, până la valuri de căldură care perturbă lanțurile de aprovizionare și activitatea economică. Cu toate acestea, doar jumătate dintre firme au luat măsuri concrete de adaptare, iar doar 22% au încheiat ↗polițe de asigurare împotriva riscurilor climatice.
Aceste cifre sugerează nu doar o subestimare a riscurilor climatice, ci și o lipsă de sprijin sistemic pentru companiile care doresc să investească în adaptare.
.jpg)
Adaptarea, atenuarea și reziliența:
O relație de interdependență esențială
O relație de interdependență esențială
Pentru a face față schimbărilor climatice, trebuie acționat pe două direcții complementare: atenuare și adaptare. Pe deoparte, atenuarea înseamnă să reducem emisiile de gaze cu efect de seră provenite din industrie, transport sau alte activități umane. Pe de altă parte, știm că efectele schimbărilor climatice sunt deja vizibile: temperaturi tot mai ridicate, fenomene extreme, pierderi în agricultură sau riscuri pentru sănătate. De aceea, adaptarea - adică luarea unor măsuri care să reducă vulnerabilitatea comunităților și a mediului - devine esențială.
Fig. 2
Complementaritatea dintre atenuare și adaptare
%201.svg)
Atenuarea și adaptarea sunt complementare. Un exemplu concret al acestei interdependențe îl reprezintă sistemele de avertizare timpurie. România a implementat ↗RO-ALERT, un sistem național care permite transmiterea rapidă a mesajelor de urgență către telefoanele mobile ale populației.
Deși este un pas important spre protecție și reacție rapidă, eficiența sa este limitată de mai mulți factori: acces inegal la tehnologie, lipsa de instruire a populației, acoperire rețelistică slabă și lipsa interoperabilității cu alte sisteme de monitorizare. În plus, multe comunități locale nu dispun de infrastructură complementară de alarmare publică, cum ar fi sirenele funcționale, iar autoritățile locale nu au capacitatea instituțională necesară pentru a gestiona eficient crizele climatice sau naturale.
Limitările sistemului RO-ALERT subliniază o provocare reală în gestionarea riscurilor climatice: eficiența adaptării la schimbările climatice depinde direct de calitatea și funcționalitatea mecanismelor de prevenire și reacție în situații de urgență. În același timp, fără măsuri de atenuare, capacitatea de răspuns va fi constant depășită.
Deși este un pas important spre protecție și reacție rapidă, eficiența sa este limitată de mai mulți factori: acces inegal la tehnologie, lipsa de instruire a populației, acoperire rețelistică slabă și lipsa interoperabilității cu alte sisteme de monitorizare. În plus, multe comunități locale nu dispun de infrastructură complementară de alarmare publică, cum ar fi sirenele funcționale, iar autoritățile locale nu au capacitatea instituțională necesară pentru a gestiona eficient crizele climatice sau naturale.
Limitările sistemului RO-ALERT subliniază o provocare reală în gestionarea riscurilor climatice: eficiența adaptării la schimbările climatice depinde direct de calitatea și funcționalitatea mecanismelor de prevenire și reacție în situații de urgență. În același timp, fără măsuri de atenuare, capacitatea de răspuns va fi constant depășită.
Adaptarea climatică:
Pentru cine și pentru ce?
Pentru cine și pentru ce?
Vulnerabilitatea la schimbările climatice nu este distribuită egal. Grupuri marginalizate, persoane în vârstă, copii, locuitori din zone izolate, populații cu venituri reduse sunt adesea cele mai afectate, dar și cele mai puțin vizibile în strategiile oficiale. Adaptarea, pentru a fi eficientă, trebuie să plece de la această realitate: că riscurile climatice nu sunt doar fenomene fizice, ci și multiplicatori ai inegalității sociale.
Exemplul Salinei Praid evidențiază decalajele în capacitatea de adaptare. Ploile torențiale de la sfârșitul lunii mai 2025 au determinat o creștere bruscă a debitului pârâului Corund — de la 6 la 60 mc/s — ceea ce a dus la infiltrarea masivă a apei în subteranul salinei.
Exemplul Salinei Praid evidențiază decalajele în capacitatea de adaptare. Ploile torențiale de la sfârșitul lunii mai 2025 au determinat o creștere bruscă a debitului pârâului Corund — de la 6 la 60 mc/s — ceea ce a dus la infiltrarea masivă a apei în subteranul salinei.
Organizația Națiunilor Unite avertizează constant că o adaptare eficientă este una echitabilă și incluzivă. Nu este suficient să investești în proiecte cu impact general, dacă acestea nu ajung la cei care au cel mai mult nevoie de protecție și sprijin. Resursele trebuie direcționate acolo unde riscurile se combină cu lipsa capacității de reacție – în comunități care nu au acces la infrastructură, la informații sau la mecanisme de sprijin instituțional.
Problema nu este nouă. Lucrările de regularizare a pârâului, începute în 2012, nu au fost niciodată finalizate. Acestea presupuneau betonarea și impermeabilizarea completă a cursului de apă pe toată lungimea masivului de sare, tocmai pentru a preveni infiltrarea apei în mină. Deși în perioada 2024–2025 zau existat câteva intervenții de urgență, acestea nu au fost suficiente pentru a face față intensificării fenomenelor meteo extreme.
Acest caz ilustrează clar cum lipsa finalizării investițiilor strategice în infrastructura de adaptare poate amplifica riscurile climatice și produce pierderi economice majore. Totodată, subliniază nevoia de planificare integrată, între autorități locale și centrale, bazată pe evaluări de risc actualizate și pe finanțare predictibilă.
Închiderea completă a minei a avut un impact semnificativ atât asupra activităților industriale, cât și asupra turismului balnear, afectând economia locală. Salina reprezenta principalul angajator din zonă, susținând direct și indirect sute de locuri de muncă în domenii precum mineritul, turismul și serviciile conexe.
Evenimentul de la Praid evidențiază necesitatea integrării dimensiunii sociale în strategiile de adaptare la schimbările climatice. Situația a expus deficiențele unui model de adaptare „de sus în jos”, în care lipsa coordonării între niveluri administrative și subestimarea riscurilor climatice au transformat un pericol anticipabil într-o criză majoră.
Acest caz ilustrează clar cum lipsa finalizării investițiilor strategice în infrastructura de adaptare poate amplifica riscurile climatice și produce pierderi economice majore. Totodată, subliniază nevoia de planificare integrată, între autorități locale și centrale, bazată pe evaluări de risc actualizate și pe finanțare predictibilă.
Închiderea completă a minei a avut un impact semnificativ atât asupra activităților industriale, cât și asupra turismului balnear, afectând economia locală. Salina reprezenta principalul angajator din zonă, susținând direct și indirect sute de locuri de muncă în domenii precum mineritul, turismul și serviciile conexe.
Evenimentul de la Praid evidențiază necesitatea integrării dimensiunii sociale în strategiile de adaptare la schimbările climatice. Situația a expus deficiențele unui model de adaptare „de sus în jos”, în care lipsa coordonării între niveluri administrative și subestimarea riscurilor climatice au transformat un pericol anticipabil într-o criză majoră.
Fără autorități locale pregătite, care să cunoască riscurile specifice ale fiecărei comunități și să colaboreze cu cetățenii, adaptarea rămâne o promisiune nerealizată. În absența acestei dimensiuni, eforturile tehnice pot deveni ineficiente sau chiar contraproductive. Prin adaptare nu spunem doar pentru cine, ci și împreună cu cine, iar lecția de la Praid ar trebui să devină un punct de cotitură în modul în care înțelegem și aplicăm această componentă a adaptării climatice.
Mergând mai departe, pentru o reziliență reală este important ca adaptarea să fie integrată în toate dimensiunile vieții sociale, iar educația joacă un rol central în acest proces.
În acest sens, ↗Strategia Națională privind Educația pentru mediu și schimbări climatice 2023 – 2030 propune o abordare integrată la nivelul școlii și prevede măsuri concrete până în 2030. Acestea vizează atât educația formală și nonformală, cât și formarea cadrelor didactice, investițiile în infrastructură, parteneriatele și accesul la resurse deschise. Scopul este de a modela comportamente individuale și colective, de a întări capacitatea de reacție a societății în fața provocărilor climatice și de a contribui activ la atingerea obiectivelor de sustenabilitate pe termen lung.
În acest sens, ↗Strategia Națională privind Educația pentru mediu și schimbări climatice 2023 – 2030 propune o abordare integrată la nivelul școlii și prevede măsuri concrete până în 2030. Acestea vizează atât educația formală și nonformală, cât și formarea cadrelor didactice, investițiile în infrastructură, parteneriatele și accesul la resurse deschise. Scopul este de a modela comportamente individuale și colective, de a întări capacitatea de reacție a societății în fața provocărilor climatice și de a contribui activ la atingerea obiectivelor de sustenabilitate pe termen lung.
Adaptarea în instanță:
Începutul justiției climatice în România
Începutul justiției climatice în România
Adaptarea la schimbările climatice nu mai este doar o opțiune politică, ci o obligație legală și morală. Într-un număr tot mai mare de țări, această presiune se manifestă prin acțiuni în justiție – o tendință globală, cunoscută sub numele de justiție climatică. Cetățenii, organizațiile neguvernamentale sau comunitățile afectate trag în instanță statul pentru lipsa de acțiune sau pentru politici inadecvate, invocând drepturi fundamentale precum cel la viață, sănătate sau mediu curat.
La nivel global, instanțele de judecată sunt chemate să stabilească dacă guvernele și autoritățile publice își respectă angajamentele climatice. Justiția climatică s-a extins exponențial: de la peste 600 de cazuri înregistrate în 2017 la peste 1.500 la nivel global astăzi, cu exemple emblematice în Țările de Jos, Franța, Germania sau SUA.
În România, acest principiu a fost testat pentru prima dată în 2023. Asociația Declic, împreună cu patru cetățeni, ↗a dat în judecată Guvernul României, Ministerul Mediului și Ministerul Energiei, acuzând instituțiile de eșec în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și în implementarea măsurilor de adaptare la schimbările climatice.
Deși cererea a fost respinsă inițial, cazul a fost atacat cu apel și rămâne în atenția opiniei publice, marcând o posibilă schimbare de paradigmă în România, o maturizare și o conștientizare crescută a faptului că dreptul la un mediu sănătos – prevăzut de Articolul 35 din Constituție – nu este doar un principiu abstract, ci poate deveni justițiabil. Cazul inițiat de Asociația Declic în 2023 marchează o posibilă schimbare de direcție, dar rămâne o excepție notabilă într-un peisaj juridic în care astfel de acțiuni sunt încă rare.
Pe hârtie, România pare bine ancorată într-un cadru strategic european, cu documente recente, structuri instituționale desemnate și obiective ambițioase. În practică însă, această arhitectură suferă de disfuncționalități cronice. De ce? Pentru că mecanismele de coordonare sunt slabe sau inactive, pentru că politicile nu sunt susținute de bugete dedicate și, mai ales, pentru că adaptarea la schimbările climatice nu este încă o prioritate reală pentru decidenți.
La nivel global, instanțele de judecată sunt chemate să stabilească dacă guvernele și autoritățile publice își respectă angajamentele climatice. Justiția climatică s-a extins exponențial: de la peste 600 de cazuri înregistrate în 2017 la peste 1.500 la nivel global astăzi, cu exemple emblematice în Țările de Jos, Franța, Germania sau SUA.
În România, acest principiu a fost testat pentru prima dată în 2023. Asociația Declic, împreună cu patru cetățeni, ↗a dat în judecată Guvernul României, Ministerul Mediului și Ministerul Energiei, acuzând instituțiile de eșec în reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și în implementarea măsurilor de adaptare la schimbările climatice.
Deși cererea a fost respinsă inițial, cazul a fost atacat cu apel și rămâne în atenția opiniei publice, marcând o posibilă schimbare de paradigmă în România, o maturizare și o conștientizare crescută a faptului că dreptul la un mediu sănătos – prevăzut de Articolul 35 din Constituție – nu este doar un principiu abstract, ci poate deveni justițiabil. Cazul inițiat de Asociația Declic în 2023 marchează o posibilă schimbare de direcție, dar rămâne o excepție notabilă într-un peisaj juridic în care astfel de acțiuni sunt încă rare.
Pe hârtie, România pare bine ancorată într-un cadru strategic european, cu documente recente, structuri instituționale desemnate și obiective ambițioase. În practică însă, această arhitectură suferă de disfuncționalități cronice. De ce? Pentru că mecanismele de coordonare sunt slabe sau inactive, pentru că politicile nu sunt susținute de bugete dedicate și, mai ales, pentru că adaptarea la schimbările climatice nu este încă o prioritate reală pentru decidenți.
Decalajul dintre realitate și percepția publică
Unul dintre obstacolele semnificative în calea unei reacții eficiente la criza climatică îl reprezintă decalajul dintre realitatea științifică și percepția sau reacția publică și instituțională. Datele Eurostat arată că temperatura medie anuală în Europa a crescut cu 1,5–2°C față de perioada preindustrială, în timp ce în România acest salt atinge deja +1,8°C, comparativ cu perioada 1901–2000. Fenomenele extreme sunt tot mai frecvente, iar pierderile economice generate de dezastrele climatice s-au multiplicat de aproape patru ori în ultimele patru decenii, de la 3,47 miliarde de euro în 1980 la peste 13 miliarde în 2019.
Deși percepția publică asupra schimbărilor climatice s-a apropiat tot mai mult de realitatea trăită, rămâne un decalaj mare între intensitatea acestor schimbări și profunzimea reacției sociale și instituționale.
Deși percepția publică asupra schimbărilor climatice s-a apropiat tot mai mult de realitatea trăită, rămâne un decalaj mare între intensitatea acestor schimbări și profunzimea reacției sociale și instituționale.
Oamenii nu mai vorbesc despre climă în termeni abstracți, arată datele, ci prin prisma a ceea ce simt direct: seceta care afectează culturile agricole, valurile de caniculă care pun presiune pe sănătate, sau ploile abundente și vijeliile care afectează infrastructura.
Aproape 80% dintre români consideră că în ultimele trei decenii au avut loc schimbări climatice mari sau foarte mari în România. Aproape jumătate dintre români (47,6%) identifică seceta severă drept principalul efect negativ, urmată de temperaturile extreme (19,7%) și incendiile de vegetație (8,4%). (Fig.4)
%201.svg)
Fig. 3
Percepția publicului asupra schimbărilor climatice
%201.svg)
Fig. 4
Percepția asupra fenomenelor asociate schimbărilor climatice
Combinația dintre recunoașterea generală a schimbărilor climatice și identificarea unor efecte concrete și tangibile arată că publicul român nu doar că este conștient de fenomen, dar îl și resimte, direct.
Un alt sondaj, realizat de Ipsos pentru Greenpeace România în februarie 2025 (Figura 5), confirmă această tendință. Conform datelor, 76% dintre respondenți sunt îngrijorați de efectele schimbărilor climatice și de riscurile pe care acestea le presupun pentru țară, iar 68% consideră că aceste schimbări și fenomenele meteo extreme sunt cauzate în principal de activitatea umană. Cu toate acestea, doar 34% dintre participanți cred că România este pregătită să se adapteze și să combată efectele schimbărilor climatice. Această diferență evidențiază un decalaj major între gradul ridicat de conștientizare și încrederea scăzută în capacitatea instituțională de răspuns.
Un alt sondaj, realizat de Ipsos pentru Greenpeace România în februarie 2025 (Figura 5), confirmă această tendință. Conform datelor, 76% dintre respondenți sunt îngrijorați de efectele schimbărilor climatice și de riscurile pe care acestea le presupun pentru țară, iar 68% consideră că aceste schimbări și fenomenele meteo extreme sunt cauzate în principal de activitatea umană. Cu toate acestea, doar 34% dintre participanți cred că România este pregătită să se adapteze și să combată efectele schimbărilor climatice. Această diferență evidențiază un decalaj major între gradul ridicat de conștientizare și încrederea scăzută în capacitatea instituțională de răspuns.
Fig. 5
Percepția populației față de schimbările climatice
%201.svg)
Chiar dacă nivelul de conștientizare a crescut semnificativ în ultimii ani, înțelegerea profundă a implicațiilor sistemice ale crizei climatice rămâne limitată, iar susținerea pentru măsuri mai ambițioase — mai ales dacă presupun costuri personale sau sociale — poate fi fragilă. Decalajul dintre realitate și reacție, dintre temere și încredere, dintre recunoaștere și acțiune rămâne o provocare centrală pentru politicile climatice din România.
Adaptare locală la schimbările climatice:
Ambiții europene, capacitate locală limitată
Ambiții europene, capacitate locală limitată
Dacă la nivel național, România are un cadru strategic complex în domeniul adaptării la schimbările climatice, la nivel local adaptarea climatică este frecvent menționată doar formal în strategiile de dezvoltare. Cele mai multe planuri existente sunt vagi, lipsite de termene clare, responsabilități definite sau indicatori de progres. Chiar și în cadrul unor rețele europene precum ↗Convenția Primarilor sau ↗M100, implicarea orașelor românești rămâne adesea simbolică, fără rezultate măsurabile și fără mecanisme de monitorizare sau finanțare viabile.
O inițiativă europeană recentă care vizează direct sprijinirea autorităților locale în consolidarea rezilienței climatice este↗Misiunea UE pentru Adaptarea la Schimbările Climatice. Aceasta are ca obiectiv ca, până în 2030, cel puțin 150 de regiuni și comunități europene să avanseze în procesul de adaptare. România are în prezent nouă orașe semnatare ale Misiunii, printre care: Cluj-Napoca, Iași, Brașov, Sibiu, dar și orașe mai mici, precum Fierbinți-Târg.
Exemplul Fierbinți-Târg este elocvent: deși a recunoscut în planurile sale locale ↗Reducerea vulnerabilităţii la riscuri şi adaptarea la schimbările climatice (măsura 4.3.) – nu are încă un plan de acțiune operațional și finanțat pentru adaptare. Acest caz ilustrează decalajul structural dintre participarea formală la inițiative europene și capacitatea de implementare efectivă la nivel local, în special în orașele mici cu resurse administrative și financiare limitate.
O inițiativă europeană recentă care vizează direct sprijinirea autorităților locale în consolidarea rezilienței climatice este↗Misiunea UE pentru Adaptarea la Schimbările Climatice. Aceasta are ca obiectiv ca, până în 2030, cel puțin 150 de regiuni și comunități europene să avanseze în procesul de adaptare. România are în prezent nouă orașe semnatare ale Misiunii, printre care: Cluj-Napoca, Iași, Brașov, Sibiu, dar și orașe mai mici, precum Fierbinți-Târg.
Exemplul Fierbinți-Târg este elocvent: deși a recunoscut în planurile sale locale ↗Reducerea vulnerabilităţii la riscuri şi adaptarea la schimbările climatice (măsura 4.3.) – nu are încă un plan de acțiune operațional și finanțat pentru adaptare. Acest caz ilustrează decalajul structural dintre participarea formală la inițiative europene și capacitatea de implementare efectivă la nivel local, în special în orașele mici cu resurse administrative și financiare limitate.
.jpg)
Capacitate instituțională redusă
La nivel central, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP) a trecut ↗printr-o restructurare amplă în 2024, soldată cu eliminarea a 91 de posturi, dintre care 19 funcții de conducere. Printre structurile afectate s-a numărat și Direcția Generală pentru Schimbări Climatice, care a fost retrogradată la nivel de serviciu și integrată într-o direcție generală mai largă. Această reorganizare a diminuat semnificativ capacitatea ministerului de a coordona și implementa eficient politicile climatice, într-un moment în care responsabilitățile sale în acest domeniu sunt în creștere.
La nivelul administrației publice locale, situația este și mai precară. Majoritatea autorităților locale nu dispun de compartimente dedicate schimbărilor climatice, iar atribuțiile legate de adaptare și atenuare sunt dispersate între diverse servicii, cum ar fi urbanismul sau protecția mediului. Personalul nu este pregătit suficient pentru a gestiona provocările generate de schimbările climatice, iar mulți funcționari publici nu au competențe specifice în acest domeniu.
La nivelul administrației publice locale, situația este și mai precară. Majoritatea autorităților locale nu dispun de compartimente dedicate schimbărilor climatice, iar atribuțiile legate de adaptare și atenuare sunt dispersate între diverse servicii, cum ar fi urbanismul sau protecția mediului. Personalul nu este pregătit suficient pentru a gestiona provocările generate de schimbările climatice, iar mulți funcționari publici nu au competențe specifice în acest domeniu.
Lipsa voinței politice și a guvernanței participative
Deși schimbările climatice au fost incluse ca subiect în Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) din 2023, semnalând importanța lor strategică, ele rămân în continuare tratate superficial la nivel local. Pe agenda politică a administrațiilor locale, schimbările climatice sunt rareori abordate substanțial, iar în campaniile electorale lipsesc aproape complet. În același timp, deciziile de investiții continuă să privilegieze infrastructura rutieră și extinderea imobiliară, în detrimentul soluțiilor care pot consolida reziliența climatică a comunităților.
Participarea publică în definirea măsurilor de adaptare este minimă, iar consultările, atunci când există, sunt slab organizate și rareori integrate în procesul real de luare a deciziilor. Lipsa implicării comunităților alimentează rezistența civică și erodează încrederea în administrația locală.
Cercetarea și parteneriatele: Verigi lipsă
Deși cooperarea între administrațiile locale, mediul academic și societatea civilă este esențială pentru elaborarea unor politici eficiente de adaptare la schimbările climatice, în România astfel de parteneriate rămân ocazionale și lipsite de continuitate. Lipsa unor centre de excelență dedicate și a unei conexiuni reale între cercetare și administrație publică face ca strategiile să fie adesea slab fundamentate, fără un sprijin științific solid sau un cadru metodologic adecvat.
Deși unele instituții publice încheie parteneriate punctuale cu ONG-uri sau asociații care dețin expertiză în domeniul schimbărilor climatice sau a guvernanței climatice, în cele mai multe cazuri colaborarea este refuzată. Unul dintre motive este percepția că societatea civilă nu ar avea expertiza necesară pentru a contribui la elaborarea politicilor publice. Această presupunere este discutabilă, mai ales în contextul în care numeroase organizații neguvernamentale și asociații de cercetare dezvoltă analize, proiecte și instrumente ce pot fi aplicabile la nivel central și/sau local.
Deși unele instituții publice încheie parteneriate punctuale cu ONG-uri sau asociații care dețin expertiză în domeniul schimbărilor climatice sau a guvernanței climatice, în cele mai multe cazuri colaborarea este refuzată. Unul dintre motive este percepția că societatea civilă nu ar avea expertiza necesară pentru a contribui la elaborarea politicilor publice. Această presupunere este discutabilă, mai ales în contextul în care numeroase organizații neguvernamentale și asociații de cercetare dezvoltă analize, proiecte și instrumente ce pot fi aplicabile la nivel central și/sau local.
CONCLUZII
Este adaptarea doar o politică publică sau și un angajament personal?
Adaptarea la schimbările climatice nu este și nu poate fi redusă la o simplă politică publică sau la un set de măsuri tehnice gestionate exclusiv de stat. Deși statul are responsabilitatea fundamentală de a crea cadrul strategic, de a asigura resursele și de a coordona implementarea, succesul adaptării depinde în mod esențial de implicarea activă a fiecărui cetățean, a fiecărei comunități, a fiecărei instituții.
Criza climatică cu care ne confruntăm nu are soluții exclusive „de sus în jos”.
Este un test de solidaritate, de empatie și de responsabilitate colectivă. Un plan național bine scris nu va salva o comunitate dacă aceasta nu este informată, implicată și pregătită să acționeze.
O infrastructură rezilientă nu își atinge scopul dacă nu este folosită și întreținută în mod conștient. Iar politicile nu pot funcționa dacă sunt primite cu neîncredere, ignorate sau subminate de lipsa de educație climatică.
În acest sens, adaptarea devine și un angajament personal: de a învăța, de a te informa, de a participa activ în viața comunității și de a susține măsuri responsabile din punct de vedere ecologic și social. Este vorba despre modul în care ne construim casele, alegem mijloacele de transport, consumăm resursele sau votăm. Este despre capacitatea noastră de a înțelege că deciziile individuale, oricât de mici, se adună și creează presiune sau sprijin pentru deciziile colective.
Într-o societate democratică, politicile publice reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, prioritățile cetățenilor. Dacă adaptarea rămâne marginală în conștiința publică, va rămâne marginală și pe agenda guvernamentală. Dar dacă adaptarea devine o preocupare reală – alimentată de cunoaștere, de implicare și de presiune civică – ea are șansa să devină un proiect de țară.
În final, întrebarea nu este doar dacă România este pregătită să se adapteze la schimbările climatice, ci și dacă românii sunt dispuși să-și asume această adaptare ca pe o responsabilitate comună. Adaptarea este, în cele din urmă, o alegere: între pasivitate și reziliență, între reacție și prevenție, între vulnerabilitate și solidaritate. Este o alegere care începe în fiecare instituție, în fiecare comunitate, în fiecare dintre noi.
O infrastructură rezilientă nu își atinge scopul dacă nu este folosită și întreținută în mod conștient. Iar politicile nu pot funcționa dacă sunt primite cu neîncredere, ignorate sau subminate de lipsa de educație climatică.
În acest sens, adaptarea devine și un angajament personal: de a învăța, de a te informa, de a participa activ în viața comunității și de a susține măsuri responsabile din punct de vedere ecologic și social. Este vorba despre modul în care ne construim casele, alegem mijloacele de transport, consumăm resursele sau votăm. Este despre capacitatea noastră de a înțelege că deciziile individuale, oricât de mici, se adună și creează presiune sau sprijin pentru deciziile colective.
Într-o societate democratică, politicile publice reflectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, prioritățile cetățenilor. Dacă adaptarea rămâne marginală în conștiința publică, va rămâne marginală și pe agenda guvernamentală. Dar dacă adaptarea devine o preocupare reală – alimentată de cunoaștere, de implicare și de presiune civică – ea are șansa să devină un proiect de țară.
În final, întrebarea nu este doar dacă România este pregătită să se adapteze la schimbările climatice, ci și dacă românii sunt dispuși să-și asume această adaptare ca pe o responsabilitate comună. Adaptarea este, în cele din urmă, o alegere: între pasivitate și reziliență, între reacție și prevenție, între vulnerabilitate și solidaritate. Este o alegere care începe în fiecare instituție, în fiecare comunitate, în fiecare dintre noi.
autori
.jpg)
Ioana Maria Vasiliu
este Senior Researcher în cadrul Departamentului de Economie Curată al Energy Policy Group, având experiență în politici climatice. A absolvit Academia de Studii Economice din București, unde a obținut o diplomă de licență în managementul administrației publice și o diplomă postuniversitară în dezvoltare durabilă. În prezent urmează programul de master Public Policy for Energy, Climate Change and Sustainability la Universitatea din București.
Înainte de a se alătura EPG, a fost consilier pentru afaceri europene în cadrul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, având un rol important în formularea poziției României privind legislația climatică a UE și participând la negocierile de profil la nivel de experți. A coordonat, de asemenea, componenta climatică a României în procesul de aderare la OCDE.
Ioana a contribuit la elaborarea unor rapoarte internaționale de referință, printre care: UNECE Environmental Performance Reviews, OECD Economic Surveys 2024, raportul UE Strengthening Cultural Heritage Resilience for Climate Change – Where the European Green Deal Meets Cultural Heritage și Strategia UNIDO pentru Schimbări Climatice.
Pe plan național, a participat la elaborarea unor documente strategice majore, precum Strategia Națională privind Adaptare la Schimbările Climatice, Strategia Națională de Reducere a Riscurilor de Dezastre și Strategia privind Schimbările Climatice a Ministerului Apărării Naționale.
Înainte de a se alătura EPG, a fost consilier pentru afaceri europene în cadrul Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, având un rol important în formularea poziției României privind legislația climatică a UE și participând la negocierile de profil la nivel de experți. A coordonat, de asemenea, componenta climatică a României în procesul de aderare la OCDE.
Ioana a contribuit la elaborarea unor rapoarte internaționale de referință, printre care: UNECE Environmental Performance Reviews, OECD Economic Surveys 2024, raportul UE Strengthening Cultural Heritage Resilience for Climate Change – Where the European Green Deal Meets Cultural Heritage și Strategia UNIDO pentru Schimbări Climatice.
Pe plan național, a participat la elaborarea unor documente strategice majore, precum Strategia Națională privind Adaptare la Schimbările Climatice, Strategia Națională de Reducere a Riscurilor de Dezastre și Strategia privind Schimbările Climatice a Ministerului Apărării Naționale.