Politici climatice în România ( 2025 )

de Dr. Mihnea Cătuți

În 2023, principalele contribuții la emisiile de gaze cu efect de seră (GES) din România au provenit din industrie (22%), transport (22%) și agricultură (19%), în timp ce sectorul utilizării terenurilor, schimbării utilizării terenurilor și silviculturii (AFOLU) a asigurat absorbții nete echivalente cu 49% din totalul emisiilor. Între 2005 și 2023, emisiile nete s-au redus cu 51%, scăderile cele mai importante fiind înregistrate în sectorul energetic (57%) și în industrie (44%).

Pe lângă reducerile cauzate de restructurarea economiei, sectorul energetic a continuat să își reducă emisiile în ultimii ani sub presiunea prețului european al carbonului, în special prin extinderea capacităților de energie regenerabilă și prin adoptarea unui calendar de închidere treptată a centralelor pe cărbune. În contrast, sectoarele industriale care consumă multă energie – cu excepția unor măsuri punctuale de eficiență energetică – nu a inițiat încă o transformare structurală profundă, care să o așeze ferm pe traiectoria către neutralitatea climatică.

Un fenomen similar s-a observat și în agricultură, unde emisiile s-au redus ca urmare a destrămării cooperativelor agricole și retrocedării terenurilor, dar apoi au stagnat. În schimb, sectoarele clădirilor și transporturilor au devenit surse tot mai mari de emisii: emisiile aferente încălzirii și răcirii clădirilor au crescut cu 9%, cele din transporturi cu 40%, iar cele din gestionarea deșeurilor cu 19%. Această creștere reflectă atât eliminarea restricțiilor energetice din perioada comunistă, cât și creșterea nivelului de trai după 2000.

Aceste trenduri conturează particularitatea României – și a altor state est-europene – în raport cu țările vest-europene. În timp ce țările din vestul Europei se află în plin proces de decarbonizare a sectoarelor clădirilor și transporturilor, România pornește de la un nivel mai scăzut de dezvoltare și se confruntă cu creșteri ale emisiilor în aceste domenii, în pofida progreselor remarcabile în reducerea emisiilor industriale și energetice.

Regulamentul acoperă principalele surse de emisii care nu erau incluse în ETS, în special cele aferente transporturilor, clădirilor, agriculturii, deșeurilor și industriei de mici dimensiuni. Reducerile de emisii trebuie atinse prin ținte naționale care iau în considerare capacitatea diferită a statelor membre de a implementa măsuri costisitoare în aceste sectoare. Astfel, prin aplicarea unor criterii economice, României i-a fost stabilită o țintă semnificativ mai redusă comparativ cu alte state Europene.

Contribuția României pentru atingerea țintei precedente de -30% emisii până în 2030 comparativ cu 2005 a fost de doar 2%. Acest lucru i-ar fi permis României chiar să își crească emisiile comparativ cu nivelul anului 2000, riscând să decupleze traiectoria emisiilor din aceste sectoare de trendurile europene. Prin revizuirea țintei colective europene la -40% până în 2030, noul obiectiv al României de reducere a emisiilor este de -12,7%, comparativ cu -50% pentru țări precum Suedia și Finlanda.

În 2023, emisiile acoperite de regulament au însumat aproximativ 77% din totalul emisiilor României, o pondere semnificativ mai mare decât media Uniunii Europene, situată la 65%. Acest dezechilibru structural arată că România are de gestionat în principal sectoare difuze precum transporturile, clădirile și agricultura, unde reducerea emisiilor este mult mai dificilă și mai costisitoare decât în cazul marilor instalații industriale fixe. În același an, emisiile ESR s-au ridicat la circa 81,4 MtCO2 echivalent, nivel cu doar 0,2% mai mic decât în 2022. Această stagnare arată că România a epuizat beneficiile inițiale ale tranziției post-industriale și că, în lipsa unor politici active și coerente, obiectivele asumate pentru 2030 vor deveni din ce în ce mai greu de atins.

Emisiile provenite din sectoarele acoperite de ESR au înregistrat o creștere de 8,4% începând cu anul 2005, comparativ cu sectoarele incluse în EU ETS, unde s-a consemnat o reducere drastică, de 68,2% în aceeași perioadă. Această discrepanță arată contrastul dintre succesul parțial obținut în sectoarele vizate direct de un preț al carbonului și stagnarea sau chiar creșterea emisiilor din sectoarele unde politicile publice sunt fragmentate și aplicarea lor rămâne limitată.

Pentru adresarea acestei discrepanțe, sistemul EU ETS a fost extins către sectoarele clădirilor și transporturilor (ETS2) și reprezintă una dintre cele mai profunde schimbări de politică climatică din ultimii ani. Dacă ETS1 a vizat, în principal, marile instalații industriale și de producere a energiei, ETS2 va afecta direct consumatorii finali și întreprinderile mici și mijlocii, prin includerea furnizorilor de combustibili fosili utilizați pentru încălzirea clădirilor și pentru transport rutier.

O bună parte din prevederile principalelor politici climatice europene actuale vor fi revizuite pentru a contribui la implementarea țintei pentru 2040, o dată ce aceasta este stabilită prin lege, ca urmare a procesului decizional european care a fost deja demarat. În iulie 2025, Comisia Europeană a propus ca Uniunea să își asume o reducere de 90% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2040 față de nivelul din 1990. Această țintă reprezintă o etapă intermediară între obiectivele pentru 2030 și neutralitatea climatică în 2050 și oferă o direcție clară pentru următorii 15 ani.

Pentru a atinge această țintă, Comisia a construit un scenariu bazat pe un mix de politici ambițioase. Printre acestea se numără decarbonizarea aproape completă a sectorului energetic, electrificarea accelerată a transporturilor și clădirilor, creșterea eficienței energetice și consolidarea rolului absorbțiilor naturale de carbon. De asemenea, un element central îl constituie dezvoltarea rapidă a tehnologiilor de captare, utilizare și stocare a carbonului, menite să sprijine sectoarele industriale dificil de decarbonizat și să completeze contribuția pădurilor și a solurilor.

Comisia recunoaște că atingerea unei reduceri de 90% va presupune eforturi considerabile, uneori cu costuri ridicate și cu impact semnificativ asupra unor sectoare economice. De aceea, a fost prevăzută posibilitatea utilizării unor credite internaționale de carbon, cu condiția ca acestea să fie de înaltă calitate, transparente și verificate riguros. Aceste credite ar putea proveni din proiecte externe care generează reduceri sau absorbții suplimentare de emisii, contribuind astfel la obiectivele globale de climă, dar permițând totodată o mai mare flexibilitate pentru statele membre care întâmpină dificultăți în decarbonizarea unor sectoare interne. În plus, Comisia a deschis discuția privind integrarea unor forme de absorbții permanente de carbon în cadrul pieței ETS, ceea ce ar permite industriilor să utilizeze atât reducerea directă a emisiilor, cât și investiții în tehnologii de eliminare a dioxidului de carbon din atmosferă.

În cazul României, aceste flexibilități sunt deosebit de relevante. Planul Național Integrat Energie-Schimbări Climatice actualizat din 2024 include deja un obiectiv de reducere a emisiilor cu 96% până în 2040, deci chiar mai ambițioasă decât propunerea Comisiei. Cu toate acestea, fără un set clar de politici și investiții, există riscul ca obiectivul să rămână doar la nivel declarativ. Posibilitatea de a utiliza credite internaționale sau absorbții suplimentare poate oferi o cale de a compensa întârzierile sau limitările în transformarea unor sectoare precum transporturile, agricultura sau industria grea. Totuși, aceste instrumente trebuie văzute ca soluții complementare, nu ca substitut pentru reformele și investițiile structurale necesare.

Strategia pe termen lung a României pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (STL), publicată în decembrie 2023, explorează trei posibile scenarii de evoluție și stabilește obiectivul atingerii neutralității climatice până în 2050, prin reducerea cu 99% a emisiilor nete față de nivelurile din 1990. Documentul propune atât ținte naționale și sectoriale pentru 2050, cât și jaloane intermediare, stabilite pe perioade de cinci ani, privind reducerea emisiilor, consumul de energie și ponderea surselor regenerabile în consumul final brut de energie.

În paralel, România și-a actualizat Planul Național Integrat Energie-Schimbări Climatice (PNIESC), a cărui ultimă versiune, prezentată în septembrie 2024, reflectă un nivel de ambiție chiar mai ridicat decât STL. Astfel, PNIESC stabilește o reducere a emisiilor nete de GES cu 85% până în 2030, 96% până în 2040 și 105% până în 2050 față de 1990, ceea ce echivalează cu trecerea la un nivel net de absorbții în ultima parte a secolului . În acest sens, România se aliniază nu doar obiectivelor europene pentru 2030 și 2040, ci chiar își propune o traiectorie mai ambițioasă decât media UE.

Cu toate acestea, România nu dispune încă de o ↗lege națională a climei, un cadru normativ care, deși nu este obligatoriu la nivel european, ar putea contribui semnificativ la îmbunătățirea guvernanței climatice interne.

Consolidarea unor canale instituționale de dialog și crearea unui cadru participativ coerent sunt ↗condiții esențiale pentru a transforma politicile climatice într-un proces inclusiv și legitim, capabil să răspundă atât obiectivelor europene, cât și preocupărilor cetățenilor.

Mai multe lacune ale cadrului actual pentru acțiune climatică au fost semnalate și în procesul de aderare la Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). În recomandările formulate ca parte a acestui proces, României îi sunt recunoscute meritele pentru reducerea impresionantă în anii 90. Însă, deoarece acestea au încetinit în ultimii ani, României i se recomandă să își consolideze structura de guvernanță climatică și să adopte o țintă de reducere a emisiilor printr-un act legislativ dedicat, ideal sub forma unei legi a climei care să includă și înființarea unui consiliu științific consultativ. În paralel, este necesară reducerea treptată a subvențiilor directe și indirecte pentru combustibilii fosili, având în vedere că acestea nu sunt direcționate eficient către consumatorii vulnerabili, precum și revizuirea unor scheme de sprijin pentru tranziția energetică.

Totodată, România ar trebui să elimine barierele care împiedică renovarea clădirilor și modernizarea sistemelor centralizate de încălzire, dar și să protejeze capacitatea de absorbție a carbonului prin păduri. Un alt pas esențial îl reprezintă dezvoltarea instrumentelor de analiză privind impactul socio-economic al politicilor climatice, alături de măsuri pentru creșterea rezilienței la temperaturile extreme și fenomenele meteorologice tot mai frecvente generate de schimbările climatice deja vizibile la nivel național.