Începând cu 1990, pe fondul schimbărilor politice și legislative, orașele din România au trecut printr-o transformare urbană accelerată, marcată de liberalizarea pieței imobiliare, extinderea zonelor construite și planificarea urbană deficitară. Dezvoltarea urbană a ultimelor trei decenii a fost marcată de absența aplicării unui cadru coerent de dezvoltare urbană sustenabilă (Dumitrache et al., 2016). Acest tip de urbanizare a condus la reducerea semnificativă a spațiilor verzi, a crescut gradul de impermeabilitate a suprafețelor și a contribuit la acumularea excesivă a căldurii (Grigorescu et al., 2012).

Temperatura aerului a crescut considerabil în toate orașele României, mai ales după anul 2000 (Figura 1). În orașele din sudul țării – precum Buzău, Călărași sau Craiova –, cele mai mari temperaturi medii anuale ajungeau în secolul trecut până la 12-12,5°C, în timp ce după 2010, s-au depășit 13,0°C în aproape toate orașele reședință de județ. În orașele de munte temperaturile medii anuale au ajuns la valori neatinse în deceniile precedente. Astfel, în 2023 și 2024 s-au depășit pentru prima oară în ultima sută de ani 10°C, la Brașov, și 8°C la Miercurea Ciuc.

Încălzirea este evidentă în toate orașele. Temperatura anuală medie calculată pe toate orașele reședință de județ a crescut de la un deceniu la altul (Figura 2). Până în deceniul al IX-lea al secolului trecut aceasta nu a depășit 10°C, ajungând însă la peste 11°C, în deceniul 2011-2020, și depășind 12°C în perioada 2021-2024.

Creșterea temperaturii din orașele României are două cauze importante, respectiv încălzirea de fond, generalizată la nivel de țară, și modificările la nivelul suprafeței subiacente. În ultimii 120 de ani, temperatura medie, maximă și minimă ↗a crescut semnificativ în toate regiunile și în toate anotimpurile, iar transformarea suprafețelor periurbane sau a celor verzi din interiorul orașelor în suprafețe impermeabile ↗remarcată la București poate fi generalizată la nivel orașelor mari. ↗Încălzirea este percepută și recunoscută de cea mai mare parte a populației.

În ultimul secol, temperatura aerului a avut o tendință permanentă de creștere în București (Figura 4), iar creșterea ușor mai mare de la Băneasa se poate pune pe seama extinderii orașului. La începutul secolului al XX-lea, temperatura medie anuală era, în general, sub 11°C, în apropierea orașului București, și în jur de 12-12,5°C în oraș, în vreme ce după anul 2000, temperaturile medii anuale trec frecvent în fiecare an de 12.5°C, atât în interiorul orașului cât și în proximitatea acestuia. Aceeași tendință de încălzire se manifestă și în luna iulie, cu medii alte temperaturilor maxime lunare care au depășit 35°C doar după anul 2000 (Figura 5).

Evoluția intensității ICU în orașele reședință de județ din România în perioada 2017-2022, calculată pe bază de imagini satelitare (Figura 7), ↗poate fi urmărită pe platforma web SynUHI.

Numeroase studii au explorat caracteristicile locale care influențează temperatura aerului și favorizează apariția ICU (↗Andreou & Axarli, 2012; ↗Wu et al., 2022; ↗Yang et al., 2015). Astfel, conform acestor studii, principalul factor determinant sunt materialele de construcții cu albedo scăzut, precum asfaltul și betonul, care absorb radiația solară și eliberează căldură. Morfologia urbană ce definește configurația cartierelor, modul în care sunt distribuite străzile, clădirile și spațiile adiacente reprezintă un al doilea factor extrem de prezent în literatura de specialitate. Canioanele urbane formate de clădirile înalte înlănțuite de-a lungul străzilor sunt caracteristice orașelor mari și reduc fluxurile de aer, creând astfel acumulări termice și creșteri de până la 4°C. Prezența și calitatea spațiilor verzi joacă un alt rol critic pentru confortul termic urban (Marando et al., 2022). Vegetația contribuie la răcirea ambientală prin umbrire și evapotranspirație. Parcurile, pădurile urbane, coridoarele verzi și corpurile de apă pot reduce temperatura medie orașului cu până la 1°C și punctual cu până la 5°C (Ogce et al., 2025), având efect de oază de răcoare și aer curat.

Tipurile de cartiere cu cel mai ridicat risc termic sunt, în general, cele caracterizate prin densitate mare a construcțiilor, spații verzi cu arii reduse și materiale de construcție care absorb și rețin căldura.

Chen (2024) și Li et al. (2025, ↗aici și ↗aici) au prezentat modul în care cartierele defavorizate suferă din cauza distribuției inegale a vegetației și înfruntă adesea temperaturi mai ridicate decât zonele dezvoltate ale orașului. Acest fenomen reflectăl problematica echității climatice, dar și gentrificarea tot mai accentuată.

Efectele schimbărilor climatice amplifică inegalitățile sociale (↗Meenar et al., 2023), iar grupurile vulnerabile, în special vârstnicii, copiii și persoanele cu boli cronice, sunt printre cele mai afectate. Expunerea la temperaturi extreme, în special în timpul valurilor de căldură, reprezintă o amenințare directă pentru sănătatea și siguranța acestora, în contextul unei infrastructuri urbane adesea inadaptate și al unor servicii sociale și medicale deficitare.

Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, în orașele din România trăiesc peste 1.599.000 de persoane vârstnice (cu vârste de 65 de ani și peste), reprezentând aproximativ 20,3% din totalul populației urbane.

În timpul episoadelor de caniculă, persoanele în vârstă sunt expuse riscului de insolație, deshidratare, agravarea bolilor cardiovasculare sau renale, iar lipsa unui acces facil la servicii de sprijin și asistență conduce la creșterea riscului medical și a fragilității sociale.

Persoanele cu boli cronice formează un alt grup extrem de vulnerabil. Afecțiuni precum bolile cardiovasculare, respiratorii, diabetul, bolile renale sau neurologice sunt direct influențate de variațiile extreme de temperatură și umiditate, cumulate cu poluarea aerului.

↗Observatorul European pentru Climă și Sănătate dezvoltat de Agenția Europeană de Mediu arată, pe baza analizei a 100 de orașe europene, că aproximativ 46 % din spitalele și 43 % din școlile din mediul urban sunt situate în zone de influență a ICU. România se numără printre țările cu cele mai ridicate ponderi privind numărul de școli localizate în zone unde ICU depășește 2°C. Cluj-Napoca alături de Genova sunt singurele orașe unde toate spitalele sunt localizate în zone unde ICU depășește 4°C (Figura 8).

Expunerea populației urbane la risc termic depinde de mai mulți factori, printre care temperatura aerului și tipul de climat, ponderea suprafeței construite și utilizarea terenului, sau densitatea populației. Pe baza acestor elemente, Figura 9 ilustrează ponderea populației expusă unui risc termic semnificativ în orașele cu mai mult de 30.000 de locuitori din România. Cel puțin 40-50% din populația acestor orașe locuiește în zone cu risc termic mare și foarte mare, iar în mai multe orașe din jumătatea sudică procentul depășește 50% (e.g., București, Craiova, Galați).

Creșterea temperaturii la nivel regional este evidentă de mai multe decenii și va continua, dar amplificarea riscului termic în mediul urban este amplificată de extinderea suprafețelor construite (Grigoraș și Uritescu 2019; ↗Sfîcă et al 2024; Crețu et al 2025)

Riscul termic urban este rezultatul interacțiunii dintre hazardul termic (temperaturile extreme, de exemplu) și vulnerabilitatea dată de caracteristicile orașului (structură, suprafață impermeabilă, tip de material etc.) și de populație (densitate, vârstă, sex etc.).

Mărimea orașului (suprafața și populația), așezarea geografică și relieful, tipul de climat influențează direct nivelul riscului termic urban, dar valorile cele mai mari ale acestuia se regăsesc predominant în zonele centrale ale orașelor.

Distribuția riscului termic urban în orașele din România cu mai mult de 30.000 de locuitori este disponibil în lucrarea ↗A country scale assessment of the heat hazard-risk in urban areas (O evaluare la scară națională a hazardului și riscului termic în zonele urbane) , exemplificat în figura 10 pentru orașele Brașov, București, Craiova, Iași și Timișoara (Figura XX).

Clima României va fi tot mai caldă în următoarele decenii, iar acest lucru va avea un impact direct asupra orașelor. La București, temperatura medie anuală va crește până la finalul secolului, cu circa 1,5-2,0°C în scenariul RCP4.5 și cu circa 4°C în scenariul RCP8.5 (Figura 11). Temperaturile medii ale lunii iulie, cea mai caldă lună a anului, ar putea crește de la valori plasate în jur de 30°C, până la 34-35°C în scenariul RCP8.5 (Figura 12).

La rândul lor, zilele tropicale (zilele în care temperatura este egală sau depășește 30°C) și nopțile tropicale (nopțile în care temperatura nu coboară sub 20°C) vor fi tot mai numeroase. În București, vom avea cu circa 20 mai multe zile tropicale și cu 10-20 mai multe nopți tropicale până în anul 2050 (Figura 13), iar tendința de creștere va continua pâna la finalul secolului.

Astfel de creșteri substanțiale de temperatură vor avea loc, cu diferite intensități, în toate orașele României, și vor pune o presiune tot mai mare asupra populației și infrastructurii urbane.

Următoarele decenii vor fi marcate de o creștere sensibilă a temperaturii maxime și minime, precum și a frecvenței valurilor de căldură care vor afecta orașele României, chiar și într-un scenariu moderat de evoluție a climei (↗Jacob et al. 2014), cum putem vedea în Figurile 15 și 16. Analiza unui ansamblu de date provenite de la 10 modele climatice arată că cele mai importante diferențe față de perioada de referință 1981-2010 se constată în exteriorul Arcului Carpatic, dar tendințele sunt de creștere pe tot teritoriul țării.

Astfel, temperaturile maxime și minime vor fi, în medie, cu cel puțin 0.5°C mai mari, dar în numeroase orașe din Oltenia, Muntenia și Dobrogea temperatura maximă va fi mai mare cu mai mult de 1°C față de perioada de referință. La rândul lor, valurile de căldură, definite de evoluția consecutivă a temperaturilor ridicate din timpul lor, vor fi mai frecvente mai ales în jumătatea sudică, acolo unde excesul de căldură are deja un impact considerabil asupra mediului și societății.

Valurile de căldură interacționează cu insula de căldură urbană, amplificând considerabil stresul termic. Această sinergie provoacă un impact semnificativ mai accentuat decât suma efectelor fiecărui fenomen în parte (↗Joshi et al., 2024). Această suprapunere face ca temperaturile din zonele urbane să devină mai ridicate, mai persistente și mai periculoase decât în mod obișnuit. ↗Studiile arată că cele mai timpurii valuri de căldură afectează orașele din România, începând din luna aprilie, iar ultimele valuri de căldură se pot produce la finalul lunii septembrie (Figura 16-B). Este de așteptat ca ↗impactul valurilor de căldură asupra populației urbane să fie și mai pronunțat în viitorul apropiat (2021-2050).

Efectul orașului este accentuat în timpul valurilor de căldură. ICU poate să fie mai puțin pronunțată ziua deoarece și zonele periurbane se încălzesc foarte mult, dar este amplificată pe timpul nopții, ceea ce reduce semnificativ capacitatea populației și sistemelor urbane de recuperare termică.

Sinergia dintre insula de căldură a orașului și valurile de căldură tot mai intense are implicații asupra infrastructurii critice, punând presiune pe sistemele de energie, transport și sănătate. Persistența temperaturilor ridicate pentru mai multe zile și nopți consecutive nu doar afectează confortul populației, ci și reziliența infrastructurii urbane, generând riscuri și costuri economice ridicate.

În perioadele de temperaturi extreme, cererea de energie electrică înregistrează creșteri bruște, în special pentru răcirea clădirilor (Anser et al., 2025). Această suprasolicitare pune o presiune suplimentară pe unitățile de producție și pe rețelele de distribuție. Infrastructura energetică este adesea învechită și devine astfel un punct de vulnerabilitate major într-un oraș supus tot mai frecvent episoadelor de căldură accentuată.

În centrul abordării Uniunii Europene privind adaptarea la schimbările climatice se află Strategia Europeană privind Adaptarea la Schimbările Climatice, adoptată în 2021. Această strategie se bazează pe necesitatea unei adaptări mai inteligente, mai rapide și mai sistemice, și subliniază necesitatea colaborării pentru atingerea obiectivelor climatice. De asemenea, țintește spre o integrare mai bună a realității științifice în procesul de luare a deciziilor și dezvoltare a politicilor publice. Crearea de soluții inovatoare, integrarea acțiunilor de adaptare în toate politicile europene, dar și transpunerea eficientă a acestora la nivel local sunt pași esențiali pentru următorii ani.

Comisia Europeană a dezvoltat Agenda Urbană, cadru de cooperare cu guvernele naționale, autoritățile locale și alți actori relevanți, care urmărește îmbunătățirea modului în care orașele răspund provocările actuale și viitoare. Aceasta se concentrează pe trei direcții principale: îmbunătățirea legiferării prin adaptarea la specificul urban, îmbunătățirea finanțării în condițiile în care autoritățile urbane sunt printre principalii beneficiari ai fondurilor publice și îmbunătățirea cunoștințelor prin promovarea și schimbul de bune practici. Adaptarea climatică, calitatea aerului, tranziția energetică se numără printre temele prioritare ale Agendei Urbane.

În România au fost adoptate strategii pentru atenuarea schimbărilor climatice și adaptarea la efectele acestora, iar orașele sunt integrate ca arii cu o vulnerabilitate climatică ridicată. Cadrul strategic și de guvernanță a evoluat constant în ultimii ani, cu schimbări semnificative după 2020 (↗Bulmez et al., 2024). Planurile naționale din ultimii ani trebuie să asigure alinierea țintelor naționale cu angajamentele asumate prin Acordul de la Paris și Pactul Verde European în perspectiva anului 2050.

Până în anul 2020, România a integrat atât acțiunile de atenuarea, cât și de adaptare în Strategia privind Schimbările Climatice. Astăzi Strategia pe Termen Lung a României pentru Reducerea Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră – România Neutră în 2050 și Planul Național Integrat pentru Energie și Schimbări Climatice trasează țintele și acțiunile pentru decarbonizare și tranziție verde. În paralel, Strategia Națională de Adaptare la Efectele Schimbărilor Climatice 2030 definește obiective și propune măsuri sectoriale pentru adaptare. Această strategie înglobează 13 sectoare, incluzând localitățile urbane, dar și sectoare adiacente precum energia, transporturile sau patrimoniul cultural.

Orașele mari din România au făcut progrese variabile în privința strategiilor de atenuare și adaptare la schimbările climatice. Strategia de dezvoltare durabilă rămâne, în unele dintre cazuri, singurul document de planificare locală care abordează schimbărilor climatice, de cele mai multe ori în mod sumar, percepute ca potențial risc. Adaptarea este rareori tratată ca un obiectiv central, fiind adesea inclusă generic printre alte priorități de mediu sau dezvoltare urbană.

Tot mai multe orașe au adoptat cel puțin un document strategic care face referire în mod direct la acțiuni privind schimbările climatice. Aceste planuri sunt fie axate exclusiv pe adaptare, fie abordează concomitent adaptarea și atenuarea prin reducerea emisiilor la nivel local. Acestea prezintă o planificare detaliată, cu identificarea riscurilor climatice locale, definirea obiectivelor specifice și țintirea domeniilor de intervenție și a soluțiilor.

De asemenea, orașele au adoptat Planuri de Acțiune pentru Energie Durabilă și Climă (PAEDC) ca parte a angajamentului la Convenția Europeană a Primarilor. Dedicate inițial eforturilor de decarbonizare și tranziție energetică durabilă, aceste planuri au început să integreze tot mai detaliat obiective și măsuri de adaptare.

Figura 17 ilustrează situația a trei tipuri de planuri dedicate schimbărilor climatice, existente în cele 40 de municipii reședință de județ din România. Datele provin atât din rapoartele și documentele publicate de autoritățile locale, cât și din informațiile disponibile pe platforma Convenției Primarilor. Inventarul acoperă documentele adoptate în ultimii 15 ani.

Acțiunile de adaptare cel mai des vizate în documentele strategice privesc dezvoltarea infrastructurii verzi, managementul apelor pluviale prin sisteme de drenaj și canalizare în cazul ploilor torențiale sau eficiența energetică a clădirilor. Alte domenii cheie la nivel național precum sănătatea publică, educația, biodiversitatea sau turismul sunt abordate marginal.

La nivel național, numărul strategiilor urbane de adaptare a crescut vizibil începând cu 2020. Din punct de vedere calitativ există lacune pe partea de identificare a riscurilor climatice locale, definirea obiectivelor și acțiunilor specifice, dar și legat de mecanismele de monitorizare și evaluare a implementării. Există, de asemenea disparități regionale ce merită amintite: orașele din regiunile Centru și Nord-Vest prezintă în mare parte strategii actualizate dedicate acțiunilor climatice. În schimb, orașele din Sud și Sud-Est se confruntă mai frecvent cu blocaje instituționale și strategii insuficient dezvoltate sau neactualizate.

În București există o fragmentare accentuată a politicilor climatice și de mediu, determinată în special de organizarea administrativă a orașului. Primăriile de sector și Primăria Generală au dezvoltat, în general, priorități, abordări și strategii în mod independent în lipsa unor mecanisme transparente de cooperare municipală. La nivelul Primăriei Generale nu există, în prezent, strategii sau planuri care să abordeze în mod direct schimbările climatice. În ultimii ani au fost adoptate mai multe documente relevante, precum Planul de Mobilitate Urbană Durabilă, Planul Integrat de Calitate a Aerului, Masterplanul Velo sau Planul de Acțiune pentru Oraș Verde, fiecare dintre acestea incluzând componente importante de decarbonizare și măsuri pentru atenuarea schimbărilor climatice.

Dimensiunea de adaptare este însă insuficient abordată în principalele documente de planificare urbană la nivelul primăriei generale, ceea ce face ca o viziune integrată și armonizată asupra întregului oraș să fie slab dezvoltată. Sectoarele 1, 3, 4 și 5 se bazează exclusiv pe Strategiile Integrate de Dezvoltare Durabilă, care, deși oferă direcții generale, nu includ mecanismele necesare și nu tratează în mod particular riscurile climatice, precum și nevoia de atenuare și adaptare.

O excepție parțială este Sectorul 6, care a adoptat în anul 2023 Strategia Locală pentru Energie Verde, un document ce vizează decarbonizarea la nivel local și care abordează inclusiv dimensiunea de adaptare în sectorul energetic și cel rezidențial. De asemenea, Sectorul 2 a fost selectat, alături de municipiile Cluj-Napoca și Suceava, în cadrul Misiunii M100: Orașe Inteligente și Neutre din punct de vedere Climatic până în 2030. Cu toate acestea, Sectorul 2 nu a adoptat până în prezent nicio strategie extinsă privind schimbările climatice și adaptarea la efectele acestora.

În București sunt implementate soluții punctuale de către diversele administrații (linii de tramvai verzi, parcuri noi – Parcul Liniei, parcuri reabilitate – Parcul Sticlăriei, puncte de răcorire pentru pietoni), însă nu există un cadru de planificare clar definit, o abordare unitară în privința riscurilor climatice și nici obiective climatice comune. Această lipsă de coerență și coordonare limitează semnificativ capacitatea orașului de a răspunde eficient provocărilor climatice actuale și viitoare.

Pentru a face faţă căldurii urbane, inundaţiilor și altor fenomene climatice extreme, multe orașe europene au adoptat măsuri de adaptare concrete, în special soluții bazate pe natură. Copenhaga a dezvoltat începând cu anul 2010 inițiativa de Green Roofs (Acoperișuri Verzi) care a impus implementarea acoperișurilor verzi pentru toate clădirile publice nou construite. De asemenea, politica locală a impus extinderea parcurilor urbane, contribuind la reducerea temperaturilor, gestionarea apelor pluviale și susținerea biodiversității. Orașe precum Zagreb, Ljubljana sau Helsinki au beneficiat de proiecte finanțate de Uniunea Europeană și programe de regenerare urbană prin care au introdus perdele verzi sau ziduri de vegetație și au extins zonele naturale. Din 2022 autoritatea locală din Paris a implementat programul OASIS prin care vizează transformarea curţilor şcolilor în oaze de răcoare folosind vegetație, pavaje permeabile şi sisteme de umbrire de care să beneficieze toate grupurile vulnerabile din comunitate.

Dezvoltarea strategiilor și soluțiilor de adaptare urbană este tot mai rapidă și dinamică în Europa, dar și la nivel global. Cunoașterea bunelor practici este esențială pentru a înțelege ce măsuri și cum pot fi implementate astfel încât să aibă un impact real asupra rezilienței orașului. Platforma europeană Climate-ADAPT și portalul C40 Knowledge Hub oferă cataloage de proiecte și inițiative implementate de orașe din toată lumea.

În România, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a elaborat Ghidul pentru combaterea efectelor schimbărilor climatice prin integrarea soluțiilor bazate pe natură menit să sprijine autoritățile locale în procesul de adaptare. Acesta prezintă numeroase tipuri de soluții verzi, beneficiile acestora și potențialul de implementare în orașele românești.

Proiectul proGIreg implementat în municipiul Cluj-Napoca include montarea de acoperișuri verzi pe blocuri de locuințe pronind de la un pilot de 400 m2. Acesta vizează îmbunătățirea microclimatului, confortului locatarilor și sporirea suprafețelor de spații verzi din oraș. De asemenea, în mai multe orașe se dezvoltă proiecte imobiliare cu fațade, balcoane și acoperișuri verzi pentru a crește confortul termic și a scădea costurile de răcire a locuințelor.

Infrastructura verde este un concept central în strategiile urbane de adaptare, cu efecte demonstrate în combaterea efectului insulei de căldură urbană, reducerea riscurilor climatice și îmbunătățirea calității vieții. În teorie, aceasta presupune o rețea coerentă de spații verzi naturale (parcuri, grădini urbane, păduri urbane, coridoare ecologice) și semi-naturale (acoperișuri și pereți verzi) care contribuie la reglarea microclimatului, gestionarea apelor pluviale, încurajarea biodiversității și oferă spații pentru recreere și socializare.

Parcurile, pădurile urbane și zonele umede trebuie să fie tot mai prezente în orașe. De asemenea, calitatea acestora este esențială pentru a optimiza serviciile ecosistemice și a răspunde nevoilor populației. În general, eficiența acestor spații verzi și forestiere depinde de mai mulți factori: dimensiunea, densitatea și tipul de vegetație, proximitatea față de clădirile construite, gradul de acoperire al coronamentelor, climatul local (↗Norouzi et al., 2024; ↗Rötzer et al.,

Pentru reducerea ICU sunt necesare suprafețe mari de spațiu verde, dar și o distribuție uniformă a acestora pe teritoriul orașului. Pe lângă ameliorarea termică, acestea îmbunătățesc permeabilitatea solului, astfel permit infiltrarea apei pluviale și diminuează riscul de inundații. Iazurile și grădinile de ploaie (rain gardens) sunt zone ce permit reținerea și absorbția apei limitând fluxul de apă ce se adună pe trotuare sau străzi și reducând presiunea asupra sistemelor de canalizare. Figura 18 ilustrează mai multe tipuri de soluții bazate pe natură, implementate în orașele europene.

Soluții verzi pot fi aplicate utilităților de transportului public și spațiilor construite, pentru a răcori mediul urban și a îmbunătăți calitatea vieții. De exemplu, liniile de tramvai verzi sunt deja folosite în orașe precum Frankfurt, Barcelona sau București. Stațiile pentru transport public pot include acoperișuri verzi și pereți vegetali care reduc expunerea directă la soare, sisteme de colectare a apei de ploaie pentru irigare automată și materiale care sporesc biodiversitatea. Balcoanele și acoperișurile verzi, dar și zonele umbrite natural nu au rol exclusiv estetic, ci contribuie la reducerea riscurilor provocate de căldură. Acestea răspund nevoilor populației, îmbunătățesc condițiile de locuire și reduc costurile asociate. Figura 19 ilustrează mai multe tipuri de soluții verzi aplicate infrastructurii urbane în orașele europene.

În multe dintre cazuri administrațiile locale se rezumă la intervenții punctuale, ci nu la dezvoltarea unor rețele verzi-albastre, ceea ce reduce eficiența infrastructurii verzi. De asemenea, lipsa unei întrețineri corespunzătoare compromite deseori funcționalitatea acestora pe termen mediu și lung.

În contextul intensificării riscurilor climatice implicarea cetățenilor poate avea efecte cumulate semnificative. Adaptarea face parte din responsabilitatea comună și se bazează pe conștientizarea riscurilor și pe aplicarea unor soluții accesibile, care pot aduce beneficii pentru confortul și calitatea vieții în comunități. Schimbările în comportament, în gestionarea gospodăriei sau în comunitate pot reduce disconfortului termic și îmbunătăți reziliența urbană conform ghidului pentru cetățeni privind reziliența climatică (↗CE Mission, 2024).

Comportamentul preventiv în fața riscurilor climatice joacă un rol extrem de important. Respectarea avertizărilor meteorologice, evitarea expunerii prelungite la soare în intervalele orare când se înregistrează cele mai ridicate temperaturi, consumul regulat de lichide și planificarea activităților în orele mai răcoroase ale zilei sunt măsuri simple care pot reduce riscurile asupra sănătății.

Crearea și îngrijirea grădinilor proprii și spațiilor comune ale blocurilor poate produce o îmbunătățire semnificativă a suprafeței și calității spațiilor verzi. Aceste spații contribuie la scăderea temperaturii, la purificarea aerului și la o mai buna absorbție a apei pluviale in sol. O altă direcție importantă este adaptarea locuinței prin utilizarea materialelor izolatoare, montarea de obloane sau perdele reflectorizante, amenajarea unor acoperișuri verzi, reducând astfel temperatura interioară. Aceste măsuri nu doar că sporesc confortul, dar reduc și consumul de energie necesară pentru răcirea spațiilor.

Nu în ultimul rând, implicarea civică este importantă pentru dezvoltarea unor comunități mai adaptate și prietenoase. Această implicare se poate realiza prin participarea la consultări publice, la activități de înverzire sau implementare a soluțiilor durabile, ori dezvoltarea unor proiecte în cartier.

Tabelul de mai jos sumarizează resurse la care pot apela cetățenii pentru a se informa și a fi pregătiți pentru eventualele valuri de căldură sau alte fenomene meteo extreme.

Adaptarea orașelor la intensificarea căldurii urbane reprezintă o provocare complexă ce necesită eforturi coordonate și dezvoltarea de tehnologii inovatoare. Printre cele mai relevante soluții se numără sistemele de avertizare timpurie care integrează date meteorologice și de modelare pentru a anticipa episoadele de căldură extremă. Astfel, autoritățile pot comunica în timp util riscurile către populație, în special către grupurile vulnerabile.

Dezvoltarea unor rețele de senzori în orașe și integrarea datelor obținute la stațiile meteorologice ale locuitorilor pot oferi date la rezoluție mai înaltă privind variațiile de temperatură, umiditate și calitatea aerului. Aceste date sunt esențiale pentru identificarea hotspot-urilor de căldură și planificarea acțiunilor de atenuare. Integrarea acestor date cu informații privind fluxurile de pietoni, configurația ariilor aglomerate și dinamica urbană oferă o perspectivă mai clară asupra tipurilor de soluții necesare și zonele cu risc ridicat. De asemenea, integrarea acestor informații în platforme GIS și aplicații accesibile permite o mai bună comunicare cu cetățenii și favorizează participarea acestora în procesul de luare a deciziilor.

Îmbunătățirea coordonării între diferitele niveluri de guvernare și asigurarea unei cooperări pe termen lung bazate pe strategii și obiective bine definite între actorii municipali și părțile interesate sunt pași esențiali explorați de ↗Boyd et al. (2022). De asemenea, concentrarea resurselor pe menținerea și extinderea rețelelor de adaptare și a bunelor practici creează noi oportunități pentru orașe. În plus, o cooperare mai strânsă între municipalități și cercetători încurajează schimbul de cunoștințe și bune practici (↗Häußler & Haupt, 2021). Această cooperare aduce beneficii orașelor prin îmbunătățirea înțelegerii riscurilor climatice și a beneficiilor acțiunilor locale și contribuie, de asemenea, la creșterea eficienței procesului de adaptare.

Dezvoltarea unor cadre de proiectare urbană cuprinzătoare și integrate este esențială pentru a aborda provocările și barierele legate de adaptarea la schimbările climatice (↗C. Chen et al., 2016). Aceste cadre ar trebui să prioritizeze includerea cunoștințelor științifice, implicarea comunității și principiile dezvoltării durabile.