Astăzi, observațiile și proiecțiile climatice indică o accelerare fără precedent a ritmului schimbărilor climatice. Anul 2023 a fost cel mai cald an din istoria măsurătorilor instrumentale, cu o temperatură medie globală cu +1,48°C mai mare față de perioada preindustrială.

Durata și frecvența valurilor de căldură în țara noastră au crescut dramatic: în majoritatea regiunilor s-au înregistrat, în ultimele decenii, prelungiri cu 10–15 zile a perioadelor caniculare, iar în sud-vestul și estul extrem (zona litorală) creșterea a fost de peste 25–30 de zile (↗Antonescu et al., 2024).

Aceste fenomene au impact direct asupra sănătății publice, a productivității agricole și a siguranței alimentare. În paralel, secetele prelungite și aridizarea accentuată (observate mai ales în intervalele 2018–2020 și 2021–2023) afectează grav agricultura și ecosistemele naturale, iar fenomenele meteorologice extreme (furtuni severe, inundații rapide) devin mai frecvente. Această tranziție climatică rapidă depășește capacitatea de adaptare a multor ecosisteme și comunități umane.

Degradarea sistematică a capitalului natural (prin defrișări, conversia ecosistemelor în monoculturi agricole, extinderea necontrolată a zonelor urbane fără infrastructură verde etc.) compromite capacitatea societății de a răspunde eficient la crize multiple și convergente. Trebuie să recunoaștem, de asemenea, că presiunile climatice nu acționează în izolare, ci se suprapun cu crize energetice, tensiuni geopolitice, presiuni demografice și inegalități sociale, reducând semnificativ spațiul de decizie cu privire la viitorurile posibile al societății umane în ansamblu.

Peisajele puternic modificate – de exemplu, prin eliminarea pădurilor și a vegetației naturale de protecție – devin mai vulnerabile la fenomenele extreme, agravate de schimbările climatice (↗Heller & Zavaleta, 2009; ↗Prăvălie, 2016). Un exemplu elocvent este cel al „Saharei Olteniei” unde, în sudul extrem al României, defrișarea perdelelor forestiere și desecarea terenurilor umede au generat un microclimat arid, caracterizat prin nisipuri mobile și secetă cronică - un proces deșertificator accentuat de încălzirea regională (↗Prăvălie, 2016). Acest caz, împreuna cu multe altele, arată limpede că menținerea integrității ecosistemelor nu reprezintă un lux, ci o condiție fundamentală pentru reziliența societății în fața schimbărilor climatice și a altor tipuri de șocuri.

România, avand un capital natural deosebit (de la ecosisteme alpine și păduri seculare până la Delta Dunării și stepe pontice), oferă un cadru de analiză relevant pentru evidențierea impactului modificărilor climatice asupra sistemelor ecologice. Ne vom concentra asupra interacțiunilor dintre climă și biodiversitate, cu accent pe funcțiile ecosistemice esențiale pentru stabilitatea climatică precum și pe riscurile la adresa ariilor protejate și implicațiile pentru politicile publice.

Analiza integrează date recente din literatura de specialitate și proiecții climatice (RCP 4.5 și RCP 8.5), precum și referințe la inițiative politice internaționale și europene. Diversitatea ecosistemelor oferă oportunitatea de a observa o gamă largă de răspunsuri la stresul climatic, iar rețeaua de arii protejate (circa 23% din teritoriul național) poate juca un rol-cheie ca infrastructură naturală pentru adaptare (↗European Commission, 2020; ↗CBD, 2022). În același timp, vulnerabilitățile sunt semnificative, de la recunoașterea faptului că multe specii endemice sau cu areal restrâns sunt amenințate de încălzirea globală, fragmentarea habitatelor limitând capacitatea acestora de a se refugia sau de a se dispersa către condiții climatice mai bune.

În continuare, vom prezenta sintetic efectele observate și așteptate ale schimbărilor climatice asupra biodiversității, rolul ecosistemelor în atenuarea schimbărilor climatice și modul în care ariile naturale protejate se confruntă cu aceste provocări. Apoi vorbim despre studii de caz din România (Delta Dunării, Parcul Național Retezat și ecosisteme de pajiști), ilustrând variabilitatea impacturilor climatice în funcție de tipul de ecosistem. În final, discutăm despre răspunsuri posibile – de la integrarea obiectivelor climatice și de conservare, la soluții bazate pe natură și adaptarea managementului ariilor protejate – evidențiind atât potențialul, cât și limitele acestor măsuri în asigurarea rezilienței ecologice și, în sens larg, a sistemelor socio-ecologice. Concluziile subliniază necesitatea unui management proactiv, bazat pe știință, al capitalului natural al României, ca element central al eforturilor de adaptare la schimbările climatice, de păstrare a diversității biologice în sens larg și de asigurare a bunăstării comunităților umane.

Modificările climatice din ultimele decenii au deja efecte vizibile asupra distribuției geografice și a ritmului ciclurilor de viață ale multor specii. Pe măsură ce temperaturile cresc și regimul precipitațiilor se modifică, numeroase specii își extind sau își deplasează arealele spre poli și spre altitudini mai mari, în căutarea condițiilor termice și hidrice optime (↗Parmesan & Yohe, 2003).

În medie, speciile terestre își mută arealul către poli cu ~17 km per deceniu și își deplasează limita superioară altitudinală cu ~11 m pe deceniu, ca răspuns la încălzirea globală (↗Chen et al., 2011). Aceste schimbări biogeografice sunt documentate și în Europa Centrală și de Est, inclusiv pentru flora și fauna din Carpați și zonele limitrofe (↗Gottfried et al., 2012; ↗Pauli et al., 2012). Unele plante alpine cu afinități boreale au migrat spre altitudini mai mari, iar insecte termofile (favorizate de căldură) și-au extins arealul spre nord, înlocuind treptat speciile locale adaptate la climă mai rece (↗McCain & Garfinkel, 2021).

Fenologia – calendarul sezonier al evenimentelor biologice precum înflorirea, împerecherea, migrația – este, de asemenea influențată de schimbările climatice. Creșterea temperaturilor determină, în multe regiuni, devansarea momentului înmuguririi și al înfloririi la plante, precum și sosirea mai timpurie a păsărilor migratoare și emergența anticipată a insectelor (↗Visser & Both, 2005; ↗Thackeray et al., 2016).

În România, în ultimele 3–4 decenii, s-a observat în general o prelungire a sezonului de vegetație și o apariție mai timpurie a frunzelor — în medie cu ~1–2 săptămâni mai devreme față de intervalul 1961–1990, dar cu variații regionale (de pildă, în regiunile stepice secetele pot grăbi sfârșitul sezonului și îl pot scurta local) (↗Ontel et al., 2025). Aceste schimbări pot provoca desincronizări între specii interdependente – clasicul exemplu fiind cel al păsărilor care își clocesc ouăle in perioade predeterminate (determinate și genetic), în timp ce perioadele de abundență maximă a hranei (insectele necesare pentru hrana puilor) se devansează sezonier din cauza încălzirii climei (↗Visser & Both, 2005). Astfel de nepotriviri fenologice pot conduce la scăderea succesului de reproducere și la declinul populațiilor unor specii migratoare, aceste fenomene fiind documentate la scară europeană.

În ansamblu, deplasarea arealelor și decalajele fenologice reconfigurează rețelele trofice. O meta-analiză globală arată că ~50% dintre observații corespund „migrării climatice” (spre poli sau altitudini mai mari), iar restul indică răspunsuri heterogene ori contra-intuitive, modelate și de alți factori de mediu (↗Lenoir & Svenning, 2015; ↗Pecl et al., 2017). Prin urmare, răspunsul speciilor depinde de mobilitate, disponibilitatea habitatului și interacțiunile biotice, iar incertitudinea rămâne ridicată de la nivel de specie în diferite comunități și ecosisteme. Această complexitate cere abordări prudente și adaptative în management și politici dedicate conservării sistemelor ecologice.

Unele dintre cele mai sensibile ecotonuri și tipuri de ecosisteme la schimbările climatice sunt cele montane (trecerea de la pădure la gol alpin), zonele umede și ecosistemele de stepă sau silvostepă. În Carpați, speciile alpine (ex. plante perene adaptate la climat rece, amfibieni și nevertebrate de altitudine) manifestă un recul treptat către zone tot mai înalte, pe măsură ce temperatura medie crește și stratul de zăpadă persistă mai puțin.

Studiile realizate în cadrul rețelei Gloria (↗Grabherr, G., et all 2000) desfășurate pe culmi montane din Europa (inclusiv în Munții Rodnei și Retezat), au arătat o creștere a bogăției specifice pe vârfurile alpine între 2001 și 2008, determinată de apariția unor specii noi, termofile, care urcă din etajele inferioare (↗Gottfried et al., 2012). Această creștere inițială a diversității poate fi însă temporară: odată ce speciile nou-venite se stabilesc, ele pot exclude competitiv speciile strict alpine, ducând în timp la omogenizare biotică și pierderea endemismelor (↗Gottfried et al., 2012). Pe fondul încălzirii globale, speciile se deplasează altitudinal, vârfurile munților marcând limita climatică superioară, pe măsură ce speciile migrează spre altitudini mai mari, pot rămâne fără habitat disponibil și suferi dispariții locale (↗Pauli et al., 2012). Masivul Retezat are o floră alpină bogată; între speciile caracteristice se numără Rhododendron myrtifolium (syn. R. kotschyi), atestat în arealul parcului (↗Coldea & Cristea, 2022). Pe fondul încălzirii, restrângerea condițiilor nival alpine la cele mai înalte crește poate reduce habitatul pentru astfel de specii, crescând riscul de retrageri altitudinale și pierderi locale de populații – un tipar documentat pe vârfurile europene de rețeaua GLORIA (↗Pauli et al., 2012; ↗Gottfried et al., 2012) și susținut de tendințele de încălzire din Carpații României (↗Micu et al., 2015).

În zonele joase, habitatele umede – precum luncile inundabile, lacurile și turbăriile – sunt puternic afectate de modificarea regimului hidrologic. Lunca Dunării și Delta Dunării reprezintă exemple grăitoare. În Delta Dunării, verile mai calde și mai uscate, cu debite estivale scăzute și evapotranspirația în creștere, se combină cu o tendință de creștere a viiturilor de iarnă/primăvară la scara bazinului, amplificând stresul hidrologic (ICPDR, 2018; Leščešen et al., 2024; Prăvălie et al., 2019). Concomitent, scăderea aportului de sedimente și sedimentarea rapidă în lacuri favorizează colmatarea și izolarea unor canale și bălți interioare (↗Constantinescu et al., 2023; ↗Begy et al., 2018).

Consecința la nivel local este un venit mai volatil și insecuritate alimentară pentru gospodăriile dependente de pescuit și agricultură de subzistență (↗Navodaru, 2001; ↗Bănăduc, Curtean-Bănăduc & Rey, 2023). În sudul și estul României (Câmpia Bărăganului, Dobrogea, sudul Moldovei), verile mai calde și mai uscate și ariditatea în creștere duc la recolte tot mai imprevizibile, cu pierderi majore în anii secetoși acolo unde irigațiile lipsesc (↗Croitoru et al., 2013). De asemenea, climatul mai cald și mai secetos favorizează speciile xerofile și amplifică sensibilitatea pajiștilor și a faunei dependente de microhabitate umede temporare (de ex., amfibieni), crescând riscul de declin local în anii cu secetă prelungită. (↗Prăvălie et al., 2020;↗Marușca et al., 2020; ↗Hartel et al., 2025; ↗Moss et al., 2021).

Proiecțiile multi-model pentru bazinul inferior al Dunării indică, spre sfârșitul secolului (2071–2100) sub scenariul RCP8.5, o reducere a precipitațiilor estivale de aproximativ 20–36% și scăderi corespunzătoare ale apei din sol (≈−30 mm în iulie, adică −9,4%), ceea ce conduce la intensificarea stresului hidric al vegetației până la ~22% în lunile de vârf (↗Gampe et al., 2016; ↗Spinoni et al., 2018). Aceste schimbări sunt susceptibile să afecteze productivitatea pajiștilor din regiunile de stepă și silvostepă din estul României.

În plus, indicatorii europeni de pericol de incendiu proiectează o creștere a numărului de zile cu risc ridicat în perioada 2041–2070 sub RCP8.5 (EEA, 2024), iar literatura de sinteză confirmă tendința generală de amplificare a hazardului de incendiu în Europa și favorizarea speciilor invazive/tolerante la foc în urma incendiilor repetate (↗Carnicer et al., 2022).

Impactul combinat al acestor schimbări locale duce la o redistribuire a biodiversității la nivel național – unele specii câștigă teren (cele generaliste, mobile, tolerante la căldură), altele pierd (specialiștii, sedentarele, cele adaptate la frig sau la habitate umede stabile). Acest proces este echivalent, la scară ecologică, cu o „rearanjare a mozaicului biogeografic” al României sub influența schimbărilor climatice, fenomen care va deveni din ce în ce mai vizibil odată cu trecerea timpului, cu consecințe imprevizibile (dar în mod cert negative) pentru comunitățile umane.

Evenimentele meteorologice extreme și factorii de stres abiotic acționează, adesea, sinergic cu presiunile antropice preexistente, amplificând impactul asupra biodiversității. Secetele severe, valurile de căldură, incendiile de vegetație, inundațiile rapide sau episoadele de viscol târziu pot produce șocuri ecologice peste care se suprapun efectele fragmentării habitatelor, ale poluării și ale speciilor invazive.

Spre exemplu, valurile de căldură urmate de episoade de secetă pot prelungi perioadele de stres hidric, crescând vulnerabilitatea pădurilor la incendii sau la atacuri de dăunători (↗Allen et al., 2010; ↗Anderegg et al., 2015). Dacă aceste păduri sunt deja fragmentate de activități umane, capacitatea lor de regenerare și de recolonizare după perturbări scade semnificativ (↗Hannah et al., 2007).

În România, seceta severă din 2012 combinată cu o iarnă aspră în 2012–2013 a contribuit la mortalități neobișnuit de mari în pădurile tinere de stejar din sud, deja afectate de defoliatori și izolate în masive mici (↗Nechita et al., 2017). Astfel de efecte cumulate evidențiază vulnerabilitatea crescută a ecosistemelor atunci când speciile se apropie de limitele nișei lor ecologice.

Un exemplu relevant de interacțiune este cel dintre schimbările climatice și speciile invazive. Încălzirea climatică favorizează expansiunea unor specii termofile invazive, precum Ambrosia artemisiifolia (ambrozia) sau Lepomis gibbosus (bibanul soare), către noi teritorii din România. În același timp, ecosistemele deja afectate de secetă sau poluare devin mai vulnerabile la invazie, deoarece resursele limitate reduc capacitatea speciilor native de a concura cu invadatorii.

La nivel european, studii asupra avifaunei arată că speciile generaliste, adesea invazive sau sinantrope, își cresc ponderea în comunități în defavoarea celor specializate, sub efectul combinat al încălzirii climatice și al modificărilor de habitat (↗Davey et al., 2012). Proiecțiile climatice pentru România sugerează o intensificare a acestor tendințe în deceniile următoare, mai ales în scenariile cu emisii ridicate (RCP 8.5).

În concluzie, efectele schimbărilor climatice asupra biodiversității din România sunt deja vizibile și cuantificabile în diferite tipuri de ecosisteme. Aceste efecte se acumulează și interacționează cu alți factori de stres, amplificând vulnerabilitatea atât a speciilor, cât și a ecosistemelor și a serviciilor pe care acestea le furnizează comunităților umane. În absența unor măsuri eficiente de adaptare și atenuare, este de așteptat ca pierderile locale de specii să continue, însoțite de modificări în structura și funcționarea ecosistemelor și, implicit, de o reducere a serviciilor ecosistemice esențiale pentru societate.

Ecosistemele naturale au un rol esențial în reglarea climei globale prin sechestrarea carbonului din atmosferă și stocarea acestuia în biomasă și sol. Pădurile, mai ales cele mature, reprezintă rezervoare majore de carbon: arborii absorb dioxidul de carbon (CO2) prin fotosinteză și îl acumulează în lemn, frunziș și rădăcini (biomasa), iar solurile forestiere bogate în humus pot păstra carbonul timp de secole (↗Pan et al., 2011).

România are aproximativ 7 milioane ha de pădure, care reprezintă un rezervor major de carbon: estimările recente indică peste 1,1 Gt C (≈ 4,2 Gt CO2e) stocate în biomasa și solurile forestiere (Global Forest Watch, 2025; Blujdea et al., 2021). Pe lângă păduri, turbăriile – de la Câmpia Blahniței la depresiuni intramontane – sunt ecosisteme-cheie: deși ocupă suprafețe mici, stochează disproporționat de mult carbon datorită depunerilor de turbă formate în mii de ani (ex.: la Poiana Stampei, grosimi >6 m). Pajiștile semi-naturale (fânețe, pășuni extensive) sunt, la rândul lor, rezervoare importante de carbon în sol, mai ales acolo unde sunt gestionate extensiv și nu sunt arate. În Lunca Dunării, solurile aluviale și mlaștinile asociate au constituit, istoric, un stoc semnificativ de carbon; îndiguirile și drenajele din secolul XX au redus atât stocurile, cât și rata de sechestrare, prin oxidarea materiei organice din sol. Reconectarea hidrologică și refacerea zonelor umede readuc depuneri organice și pot restabili, treptat, fluxuri pozitive de sechestrare (ordine de mărime ~0,1–0,3 t C/ha/an, cu variații locale). În Delta Dunării, biomasa supraterană a stufărișurilor însumează câteva milioane de tone de carbon, însă compartimentul dominant rămâne carbonul din solurile organice (stuf, turbă, sedimente), unde acumularea și conservarea depind critic de menținerea umezelii și a regimului natural de inundații.

Menținerea acestor stocuri de carbon în păduri, luncă și deltă este esențială pentru limitarea acumulării CO2 în atmosferă (IPCC, 2019). Degradarea – prin defrișări, drenarea mlaștinilor sau conversia pajiștilor – transformă aceste ecosisteme din absorbanți în surse de carbon (Houghton et al., 2012). Conform evaluărilor FAO, pădurile României sunt încă un absorbant net (≈ –35 Mt CO2/an în ultimul deceniu), însă beneficiile climatice cresc substanțial când sunt evitate drenajele și sunt restaurate zonele umede: turbăriile degradate pot emite 5–10 t CO2/ha/an, în timp ce turbăriile intacte sunt, în general, neutre sau ușor absorbante (↗Parish et al., 2008; FAO, 2020).

Ecosistemele nu doar stochează carbon, ci sunt direct implicate în reglarea climatică prin diferite procese, inclusiv prin procese biogeofizice. Vegetația are, în general, albedo-ul mai scăzut decât terenul fără acoperire cu vegetație, ceea ce tinde să încălzească local suprafața. În același timp, pădurile și alte ecosisteme bogate în vegetație răcesc aerul prin evapotranspirație (transfer de apă în atmosferă, cu consum de căldură latentă). Bilanțul net depinde de tipul de vegetație, sezon și latitudine, astfel pădurile de foioase vara sau cele de conifere pot avea albedo mic, dar răcesc puternic prin evapotranspirație (↗Bonan, 2008). La scară de peisaj, zonele împădurite tind să fie cu câteva grade mai reci vara decât suprafețele deschise din jur, diferență asociată acestui efect evaporativ (↗Alkama & Cescatti, 2016). Alte procese implicate sunt cele care țin de rugozitate, vânt și microclimat. Coronamentul crește rugozitatea suprafeței, încetinește viteza vântului la sol și favorizează turbulența care amestecă straturile de aer.

Înaintea marilor îndiguiri și desecări din secolul XX, Lunca Dunării inferioare era un mozaic de zăvoaie și bălți care alimentau atmosfera cu umezeală și moderau temperaturile estivale (↗Oosterberg et al., 2000). Conversia a ~80% din luncă în teren agricol a diminuat acest efect local de răcire. În verile actuale, imaginile satelitare indică frecvent temperaturi de suprafață mai mari pe terenurile agricole din Bărăgan față de patch-urile rămase de pădure sau baltă din vecinătate (diferențe de ordinul câtorva grade). Fenomene similare sunt raportate și în sudul Olteniei, unde reducerea vegetației ripariene și a perdelelor forestiere a favorizat microclimate mai aride și a accentuat valurile de căldură estivale, trend documentat în studiile de deșertificare regională (↗Prăvălie, 2016). Dincolo de influențarea directă a concentrației atmosferice a CO2, structura și calitatea acoperirii terenului reglează temperatura, umezeala și vântul la scară locală–regională, cu efecte directe asupra confortului termic, a productivității agricole, a disponibilității apei și a frecvenței fenomenelor severe.

Fragmentarea și degradarea ecosistemelor erodează capacitatea acestora de a amortiza șocurile climatice și de a stabiliza condițiile de mediu. Solurile expuse se încălzesc și se usucă mai repede, scurgerile de apă la suprafață cresc (sporind riscul de inundații la ploi torențiale), iar albedo local crește (accentuând încălzirea regională) – un veritabil cerc vicios (Bonan, 2008; Lawrence & Vandecar, 2015).

Degradarea pășunilor prin suprapășunat reduce materia organică din sol și capacitatea de reținere a apei, ceea ce face pajiștile mai sensibile la secetă și mai puțin capabile să acționeze ca tampon împotriva fluctuațiilor de precipitații. Dispariția zonelor umede (prin drenare) elimină „bureții naturali” care atenuau atât secetele, cât și inundațiile, ducând la extreme hidrologice pronunțate. Cu alte cuvinte, reziliența ecosistemică la variabilitatea climatică scade pe măsură ce integritatea ecosistemelor este compromisă (↗Scheffer et al., 2015). Efectele cumulate ale acestor pierderi funcționale se traduc printr-o instabilitate climatică mai mare la scara peisajului (complexe de ecosisteme), mai ales în zonele intens antropizate.

În România, degradarea cumulată a ecosistemelor (poluare, supraexploatare, fragmentare) amplifică riscurile climatice și face ca prevenția să fie esențială. În locul dependenței exclusive de infrastructură „gri” (diguri, canale, irigații), soluțiile bazate pe natură reprezintă alternative dezirabile, de la refacerea luncilor inundabile, reconectarea corpurilor de apă, până la reîmpăduririle ripariene si refacerea turbăriilor. Aceste intervenții reduc hazardul, cresc reziliența și asigură adaptarea pe termen lung la costuri totale mai mici, oferind simultan co-beneficii pentru biodiversitate și servicii ecosistemice (↗Nalau et al., 2018).

În România, efectele cumulate au devenit evidente de la îndiguirile și defrișările care au avut ca impact reducerea capacității de retenție a apei în luncile râurilor, amplificând vârfurile de viitură în aval și limitând rezervele în perioadele secetoase; de la versanții defrișați care au determinat creșteri ale frecvenței și a intensității alunecărilor de teren, cu pierderi de sol și eliberarea carbonului din orizonturile organice, până la diminuarea producțiilor agricole datorită lipsei perdelelor forestiere de protecție, cu consecințe asupra evapotranspirației și scăderea umidității solului. În ansamblu, aceste procese interacționează și erodează reziliența socio-ecologică a regiunilor afectate.

Toate acestea arată că stabilitatea climatică locală și regională este, în parte, un produs al unor complexe ecologice aflate în stare buna de conservare.

Prin urmare, protejarea și refacerea ecosistemelor reprezintă nu doar o măsură de conservare a naturii, ci și o strategie de adaptare la schimbările climatice.

Rețeaua de arii naturale protejate din România acoperă aproximativ 23% din teritoriul național, incluzând atât siturile naționale (parcuri naționale și naturale, rezervații științifice, monumente ale naturii), cât și siturile de importanță comunitară Natura 2000. Această rețea cuprinde o diversitate de ecosisteme: de la păduri boreale și alpine în Carpați (ex. Parcul Național Retezat, Parcul Național Călimani), la pajiști stepice și zone aride în Dobrogea (ex. Rezervația Pădurea Troianu, Măcin), la întinse zone umede în Delta Dunării și Complexul Razim-Sinoe, precum și habitate costiere la Marea Neagră.

Figura 3 oferă o imagine a distribuției ariilor protejate, evidențiind concentrarea acestora în regiunile montane și colinare și reprezentarea mai redusă în zonele de câmpie și de podiș ale sudului și ale estului țării. În fapt, ariile naturale protejate au fost instituite acolo unde a fost posibil – locuri cu densități scăzute ale populatiei umane, activități economice limitate și ecosisteme cât de cât păstrate într-o stare bună de conservare – și nu neapărat acolo unde ar fi necesare pentru a furniza în special servicii ecosistemice, cum ar fi, printre altele, atenuarea extremelor climatice, retenția apei, a nutrienților,

Această configurație spațială are implicații pentru coerența ecologică a rețelei de arii naturale protejate, astfel că, în Carpați, ariile protejate adiacente pot forma (dacă sunt bine gestionate) un lanț de habitate conectate ce permite deplasarea speciilor. Spre exemplu, lanțul de parcuri naționale și situri Natura 2000 din Carpații Meridionali facilitează mișcarea carnivorelor mari (Ursus arctos, Canis lupus, Lynx lynx) pe spații largi (↗Popescu et al., 2016). În schimb, în Câmpia Română și în sudul Moldovei, ariile protejate sunt puține și izolate (ex. Parcul Natural Comana în Bărăgan, Rezervația Valea Iancului în Teleorman etc.), într-o matrice dominată de agricultură intensivă. Multe specii din aceste zone (ex. șoimul dunărean Falco cherrug) depind critic de fragmentele protejate rămase și de practicile agricole prietenoase din jur, altfel riscând dispariția locală sau eșuarea din fașă a oricăror inițiative de reintroducere a acestora.

Din punct de vedere al regimurilor de protecție, există variații importante. Parcurile naționale (13 la număr) și cele naturale (17) plus Rezervația Biosferei Delta Dunării beneficiază de prevederi legale mai stricte, cu zone de protecție integrală (minim 75% pentru parcuri naționale) în care intervențiile umane sunt limitate, și cu zone tampon de dezvoltare durabilă unde sunt permise activități tradiționale. Siturile Natura 2000 (SCI – Situri de Importanță Comunitară și SPA – Arii de Protecție Specială Avifaunistică) sunt desemnate sub legislația UE și impun obiective de conservare a anumitor habitate și specii de interes comunitar, însă permit, în general, utilizări tradiționale atâta timp cât nu afectează semnificativ acele obiective. În practică, eficacitatea protecției variază, astfel că unele parcuri și rezervații sunt bine administrate, cu planuri de management implementate, altele suferă de lipsa resurselor, de suprapunerea intereselor economice (ex. exploatări forestiere, hidroenergetice) sau de capacitate instituțională insuficientă.

Pe ansamblu, rețeaua de arii protejate constituie coloana vertebrală a eforturilor de conservare a biodiversității în România. Însă această rețea a fost gândită în mare parte static, bazată pe distribuția actuală (sau istorică) a habitatelor și speciilor, fără a considera explicit modul în care schimbările climatice vor modifica aceste distribuții în viitor. Această provocare este comună la nivel global și devine tot mai clar că planificarea conservării trebuie să integreze dimensiunea climatică (↗Hannah et al., 2007; ↗Araújo et al., 2011).

Schimbările climatice pun sub semnul întrebării eficiența abordării tradiționale de conservare „în limite fixe”, în care granițele ariilor protejate și obiectivele de management rămân neschimbate pe termen lung. Dacă clima se modifică substanțial, multe specii și habitate își vor schimba distribuția, iar locurile care astăzi sunt adecvate pentru o anumită comunitate biotică ar putea să nu mai fie peste câteva decenii (↗Araújo et al., 2011). De exemplu, o rezervație creată pentru protejarea unei populații de fluturi de munte (Erebia spp.) poate deveni inutilă dacă, peste 50 de ani, climatul de acolo va fi prea cald și specia, fie a migrat la altă altitudine, fie a dispărut. Acest fenomen este denumit „decalaj de conservare” – ariile protejate actuale ar putea să nu se suprapună cu viitoarele distribuții ale elementelor pe care intenționau să le conserve (↗Loarie et al., 2009).

La scara Europei, studiile arată că, odată cu schimbarea climei, o parte semnificativă a speciilor de plante și vertebrate vizate de conservare vor înregistra diminuări ale adecvării climatice în interiorul multor arii protejate (↗Hoffmann et al., 2019; ↗Hole et al., 2009). În funcție de scenariu, 2–9% din suprafața protejată s-ar putea situa dincolo de intervalele climatice actuale, ceea ce implică necesitatea deplasării arealului multor specii dincolo de limitele curente pentru a găsi condiții favorabile (↗Araújo et al., 2011).

În România nu există încă evaluări detaliate pe fiecare sit, dar e plauzibil ca sudul și sud-estul să fie afectate de încălzire și aridizare (cu impact asupra habitatelor umede și pajiștilor mezice), iar în Carpați deplasarea altitudinală să restrângă habitatele alpine/nivale; în zonele de stepă, aridizarea va amplifica stresul hidric și riscul de salinizare. Aceste tendințe reclamă planificare adaptivă și conectivitate ecologică dincolo de granițe fixe. Astfel au fost identificate creșteri semnificative ale radiației solare și a evapotranspirației potențiale în majoritatea siturilor protejate din România, în proiecțiile 2071–2100 (scenariul RCP 4.5 și RCP 8.5) comparativ cu perioada de referință 1971–2000.

Pentru a rămâne eficiente în conservarea biodiversității pe fondul schimbărilor climatice, ariile protejate trebuie integrate într-un sistem mai larg de conectivitate ecologică. Conectivitatea este importantă pentru ca speciile să-și poată urma climatul potrivit – adică să migreze spre zone mai favorabile atunci când condițiile din habitatul actual devin neprielnice (↗Heller & Zavaleta, 2009). Coridoarele ecologice (cum ar fi culoarele împădurite care leagă două păduri separate, sau zone tampon verzi între situri) facilitează deplasarea faunei și florei de la o arie protejată la alta. În Europa, unde peisajul este fragmentat, această conectivitate planificată devine parte integrantă a strategiilor de adaptare. Inițiativa Rețelei Transeuropene pentru Natură (TEN-N) propusă prin Strategia UE pentru Biodiversitate 2030 urmărește tocmai crearea de coridoare ecologice între siturile Natura 2000 și ariile protejate naționale, recunoscând rolul crucial al conectivității (↗European Commission, 2020).

Refugiile climatice reprezintă un concept emergent în planificarea conservării. Ele sunt zone care vor rămâne relativ stabile climatic în contextul încălzirii globale, oferind astfel un adăpost pentru speciile amenințate (↗Morelli et al., 2020). Identificarea și protejarea acestor refugii este prioritară, deoarece ele pot acționa ca „arce” pentru biodiversitate în perioade de stres climatic intens. Refugiile climatice au adesea caracteristici speciale: pot fi zone cu inversiuni termice (văi unde se adună aer rece, menținând condiții mai reci), zone umede permanente într-un peisaj uscat, sau regiuni cu variabilitate topografică mare (oferind pe distanțe scurte o paletă climatică diversă). În Carpați, astfel de refugii ar putea fi reprezentate de chei adânci și versanți umbriți nordici unde pădurile boreale sau elementele glaciare vor supraviețui mai mult timp. În Dobrogea, un posibil refugiu climatic pentru elementele pontice ar fi microdepresiunile umede sau pădurile reziduale de la nordul zonei (unde încălzirea va fi mai puțin severă comparativ cu sudul Dobrogei). Planificarea flexibilă a rețelei de arii protejate ar trebui să includă aceste refugii – chiar dacă unele nu sunt astăzi situri protejate de sine stătătoare, ele ar putea merita includerea în viitor pe criteriul de refugiu climatic (↗Keppel et al., 2012).

Flexibilitatea în management înseamnă că administratorii ariilor protejate trebuie să adopte o abordare adaptativă, să monitorizeze continuu schimbările și să ajusteze măsurile de conservare în funcție de noile realități. De exemplu, dacă într-un parc natural se observă declinul accentuat al unei specii țintă din cauza climei, managementul poate decide fie măsuri de intervenție (ex. oferirea de adăposturi artificiale, aprovizionarea cu apă în perioade critice), fie concentrarea eforturilor pe alte specii emergente care iau locul celei în declin. Coordonarea între situri devine și ea esențială: nu mai este suficient ca fiecare arie protejată să fie administrată izolat, trebuie gândit la nivel de rețea.

Aceste direcții sunt susținute și de politicile recente. Strategia UE privind Adaptarea la Schimbările Climatice (2021) subliniază rolul soluțiilor bazate pe natură și al conectivității ecologice în creșterea rezilienței la schimbări climatice (↗European Commission, 2021). Strategia UE pentru Biodiversitate 2030 prevede explicit crearea unei „rețele de arii protejate și coridoare ecologice” pentru a asigura „funcționalitatea spațială” a rețelei Natura 2000 într-un climat în schimbare (↗European Commission, 2020). La nivel național, Planul Național de Restaurare a Naturii (în curs de elaborare conform inițiativelor UE) ar trebui să includă ținte privind refacerea conectivității – de pildă, replantarea perdelelor forestiere (obiectiv și al Planului Național de Redresare și Reziliență) ajută la conectarea fragmentelor de pădure și la crearea de coridoare de dispersie pentru fauna sălbatică.

Delta Dunării reprezintă unul dintre cele mai valoroase, dar și vulnerabile complexe ecosistemice ale Europei, un adevărat barometru al interacțiunii dintre climă și biodiversitate. Fiind situată la intersecția dintre fluviul Dunărea și Marea Neagră, Delta este influențată atât de schimbările în regimul hidrologic al Dunării, cat și de schimbările nivelului mării.

În contextul schimbărilor climatice, presiunile multiple asupra Deltei includ: creșterea nivelului Mării Negre – datorată încălzirii globale (expansiune termică a apei, topirea ghețarilor) fenomen ce amenință zonele costiere ale Deltei cu inundare permanentă și salinizare. Unele scenarii (RCP 8.5) preconizează o creștere a nivelului mării de ~50–80 cm până la 2100 (Vousdoukas et al., 2017), ceea ce ar putea scufunda porțiuni joase din delta secundară (grinduri, mlaștini litorale) și ar intensifica eroziunea litorală la Gura Portiței și Sulina. Delta Dunarii este, de asemenea, supusă unor procese ce se vor intensifica în viitor: tendința de intensificare a evapotranspirației și a secetelor în strânsă legătură cu creșterea temperaturilor.

Modele regionale sugerează creșteri de 10-15% ale evapotranspirației potențiale anuale în Delta Dunării până in 2100 (RCP 8.5), accentuând deficitul hidric pe timp de vară (↗Spinoni et al., 2018). În plus, se preconizează o creștere a evenimentelor extreme concretizate într-o alternanță între inundații rapide (viituri majore pe Dunăre – cum au fost cele din 2006 și 2010) și secete severe (ex. 2011–2012) ce vor pune la încercare reziliența diferitelor ecosisteme, dar și a comunităților locale.

De asemenea, creșterea salinității și a temperaturii apei favorizează înfloririle algale, afectând biocenoze intregi, dar și sănătatea publică.

Proiecțiile climatice (RCP 8.5) indică o amplificare a acestor tendințe până la sfârșitul secolului, ducând la un impact cumulativ serios asupra ecosistemelor și a mijloacelor de trai tradiționale din Delta Dunării. Adaptarea în Delta Dunării va necesita măsuri integrate: refacerea conexiunilor naturale între Dunăre și lacuri (pentru a atenua secetele), protecția zonelor de grind înalte (posibile refugii pentru faună la inundații), management adaptativ al pescuitului și implicarea comunităților locale în soluții bazate pe natură. Delta Dunării este un exemplu unde conservarea biodiversității și adaptarea climatică trebuie să meargă mână în mână, de succesul acestora depinzând nu doar speciile rare, ci și un întreg mod de viață al comunităților deltaice.

Parcul Național Retezat, situat în Carpații Meridionali, conservă o diversitate ridicată de specii alpine și subalpine, inclusiv numeroase endemisme carpatice. Retezatul adaposteste lacuri glaciare (ex. Bucura, Zănoaga), iar vârfurile sale (Peleaga 2509 m, Retezat 2482 m) adăpostesc pajiști alpine, grohotișuri și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo). Încălzirea în Carpații României este bine documentată, analizele arată creșteri anuale de ordinul ~0,2–0,3 °C/deceniu (cu variații sezoniere), valorile cele mai mari apărând adesea la altitudini medii (≈1000–1600 m).

Pentru sezonul nival, datele observaționale din perioada 1961–2020 indică topirea mai timpurie a zăpezii (de regulă ~2–5 zile/deceniu în zonele montane >1000 m) și scurtarea duratei stratului de zăpadă, astfel la stația Cuntu (1456 m, S Carpați) s-au cuantificat ritmuri comparabile, iar tendințele sunt larg răspândite în Carpați. Aceste ritmuri se traduc într-o retragere a zăpezii cu ~1–3 săptămâni mai devreme în ultimele 3–4 decenii la multe stații montane, cu scăderi concomitente ale grosimii/duratei stratului de zăpadă. Schimbările climatice au efect direct asupra speciilor adaptate la climat rece și perioade lungi de acoperire cu zăpadă. Pe termen lung, ne așteptăm la comprimarea sau pierderea habitatelor de altitudine. Practic, zona alpină se „îngustează” pe verticală, limita superioară a pădurii urcă - s-au remarcat puieți de molid și larice la altitudini mai mari decât generațiile precedente, semn al ascensiunii liniei arborilor, fenomen descris și în Tatra și in Alpi (↗Hättenschwiler & Körner, 2003) - tufărișurile de jneapăn urcă și ele, invadând pajiștile alpine.

Implicațiile socio-economice sunt legate de o serie de activități, cum este turismul montan afectat, pe de o parte, de un climat mai blând care prelungește sezonul turistic (vara începe mai devreme, toamna ține mai mult), ceea ce poate aduce beneficii economice locale; pe de altă parte, dacă peisajul își pierde din elementele sale glaciare unice (zăpezi eterne, flora alpină rară), atractivitatea peisagistică s-ar putea diminua.

Tradițiile culturale legate de munte (păstoritul sezonier în golul alpin) pot fi și ele afectate, în special pentru că o climă mai caldă poate permite pășunatul pe durată mai lungă, dar ar putea reduce calitatea pajiștilor (specii hrănitoare precum trifoiul de munte ar putea fi înlocuite de ierburi mai aspre, perene invazive). Retezatul servește și ca refugiu climatic, actual fiind unul dintre cele mai reci locuri din țară în timpul verii. În viitor, rolul său de refugiu montan pentru biodiversitate va depinde de cât de bine sunt conectate habitatele sale cu ale altor masive. Dacă speciile pot migra spre Retezat din zone mai joase pentru a-și menține climatul, atunci parcul devine un sanctuar important. Dar asta necesită conectivitate ecologică transregională și monitorizarea schimbărilor. Acest studiu de caz evidențiază modul în care ecosistemele montane reacționează la încălzire: prin deplasare altitudinală, reorganizare comunitară și potențial declin al elementelor specializate de frig. Deși munții oferă un grad de reziliență (datorită gradientelor scurte de climă – speciile pot migra pe verticală câteva sute de metri, echivalent cu sute de kilometri în latitudine), această reziliență are limite: vârful muntelui este capătul drumului. Retezatul ilustrează necesitatea integrării previziunilor climatice în planificarea parcurilor, astfel încat zonele cele mai înalte devin cele mai valoroase, eventual necesitând extinderea protecției dacă speciile urcă în afara granițelor actuale ale parcului.

Ecosistemele de pajiște și stepă din sudul și estul României sunt printre cele mai expuse la scenariile de încălzire și aridizare. Aceste ecosisteme, care găzduiesc o floră și faună adaptate climatului relativ uscat (ex. diferite specii de Stipa – colilie, Artemisia – pelin, reptile ca Testudo graeca – țestoasa de stepă, păsări ca Falco cherrug – șoimul dunărean), se află aproape de limita nordică a zonei stepice eurasiatice. Schimbările climatice proiectează pentru această regiune un climat tot mai apropiat de cel semi-arid. Sud-estul extrem al României (stepa dobrogeană) ar putea înregistra, sub RCP 8.5 la orizontul 2070–2100, o creștere a temperaturii medii anuale cu ~4,5°C și o scădere a precipitațiilor medii anuale cu 10–15% (↗Dumitrescu et al., 2015). Chiar și în scenariul mai moderat RCP 4.5, verile vor deveni considerabil mai fierbinți, cu +2,5–3°C în medie și cu mult mai multe zile caniculare (>35°C). Indicele de ariditate (raportul precipitații/evapotranspirație) va scădea, indicând o tendință clară spre condiții aride.

În asemenea condiții, structura pajiștilor stepice se va modifica, speciile perene mezofile (care necesită ceva mai multă apă, ex. unele graminee ca Festuca valesiaca – păiuș, sau leguminoase spontane) vor fi înlocuite treptat de specii xerofite. Se anticipează o scădere a diversității de plante cu flori și o uniformizare către comunități dominate de câteva ierburi foarte rezistente la secetă.

Pentru fauna insectelor polenizatoare, pajiștile stepice devin mai puțin ofertante pe măsură ce florile devin rare în sezonul secetos prelungit. Populațiile de mamifere mici (hârciogi, popândăi) pot fluctua puternic – seceta extremă scade hrana și reproducerea, iar schimbările în vegetație pot afecta ascunzătorile. Popândăul (Spermophilus citellus), specie protejată, are nevoie de pajiști cu iarbă scurtă; paradoxal, aridizarea extremă poate duce fie la iarbă foarte rară (bune condiții de vizibilitate pentru el), dar lipsă de hrană, fie la abandonarea terenurilor agricole (dacă seceta face unele terenuri neproductive, ele devin pârloage cu tufișuri – nefavorabile popândăilor).

Speciile de păsări de stepă se află printre cele mai amenințate. Șoimul dunărean (care cuibărește pe stânci și vânează în stepă) depinde de densitatea prăzilor (șopârle, rozătoare) – dacă acelea scad, șoimul va suferi. Un alt aspect este potențiala intruziune a speciilor mediteraneene spre nord în stepă – de exemplu, Mantis religiosa (călugărița) deja și-a extins arealul. Unele specii de șerpi termofili (ex. Dolichophis caspius – șarpele rău, prezent în Dobrogea) ar putea urca numeric.

Însă aceste “câștiguri” nu compensează pierderile speciilor caracteristice zonei dacă nu li se pot asigura condiții. Măsurile de management adaptativ necesare ar putea include:

• Gestionarea diferită a regimului de pășunat – pentru a nu suprapune stresul antropogenic peste cel climatic – de ex., reducerea încărcăturii de animale în anii secetoși pentru a lăsa vegetației șansa de regenerare;
‍• Protejarea unor zone umede – iazuri, heleșteie tradiționale care să servească ca sursă de apă și puncte de refugiu pentru fauna sălbatică în peisajul de stepă uscată;
‍• Controlul incendiilor – care sunt deseori provocate de om pentru igienizare – o practică ce, în condiții noi, poate scăpa de sub control.
‍• Refacerea perdelelor forestiere – istoric, stepa Română avea pâlcuri de pădure și zăvoaie care ofereau micro-refugii. Reîmpăduririle în șes pot ajuta și fauna stepică, oferind adăpost de caniculă pe timpul zilei, de exemplu.

Acest studiu de caz subliniază că scenariile de aridizare accentuată pot duce la pierderi de biodiversitate considerabile în ecosistemele de stepă, care sunt deja printre cele mai amenințate și fragmentate din țară.

Eforturile de conservare trebuie să ia în calcul nu doar protejarea strictă a unor petice de pajiște (siturile Natura 2000 existente), ci și gestionarea peisajului agrar din jur în mod favorabil biodiversității și adaptării la secetă (practici agro-pastorale sustenabile, agrosilvicultură etc.). În lipsa unei astfel de abordări integrate, ne-am putea confrunta cu un scenariu de „savanizare” – adică transformarea actualelor pajiști bogate în specii într-un peisaj sărăcăcios, dominat de câteva specii rezistente, cu sol degradat și cu utilitate atât ecologică cât și economică foarte scăzută.

Adaptarea sistemelor naturale la schimbările climatice necesită intervenții țintite, atât asupra cauzelor schimbărilor climatice, cât și asupra capacității ecosistemelor de a rezista și de a se regenera. În România, există o serie de instrumente de politică și planificare care oferă un cadru propice, însă aplicarea lor este adesea fragmentară, iar integrarea reală între obiectivele climatice și cele de conservare a biodiversității rămâne limitată.

La nivel strategic internațional, România s-a angajat în cadrul Strategiei Globale pentru Biodiversitate post-2020 de la Kunming–Montreal (adoptat la COP15 CBD în 2022), care recunoaște explicit interdependența dintre criza climatică și cea a biodiversității (↗CBD, 2022). Obiectivele Kunming–Montreal includ reducerea riscurilor pentru biodiversitate din schimbările climatice și creșterea ariilor protejate terestre la 30% din suprafață până în 2030, concomitent cu aplicarea de soluții bazate pe natură pentru adaptare climatică. Totodată, România implementează măsuri în cadrul Strategiei UE pentru Biodiversitate 2030 (↗European Commission, 2020) și al Strategiei UE pentru adaptare la schimbările climatice (↗European Commission, 2021), care subliniază necesitatea integrării politicilor.

La nivel național, documente precum Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC) 2021–2030 menționează importanța pădurilor și a gestionării terenurilor pentru atenuarea și adaptarea la schimbările climatice (↗Ministerul Energiei, 2019 – PNIESC). De asemenea, Strategia Națională și Planul de Acțiune pentru Biodiversitate (SNBPA) 2014–2020 (în curs de actualizare pentru orizontul 2030) a inclus obiective privind evaluarea vulnerabilității speciilor și a habitatelor la schimbările climatice și măsuri de adaptare, însă implementarea lor a fost întârziată. Recent, România trebuie să elaboreze și un Plan Național de Restaurare a Naturii (în contextul proiectului de Regulament european privind refacerea naturii) care ar trebui să includă acțiuni cu beneficii climatice, precum refacerea zonelor umede și împăduriri, recunoscând ecosistemele ca infrastructură critică pentru reziliență.

Cu toate acestea, în practică, cele două agende – clima și biodiversitatea – funcționează încă destul de silențios și fragmentat. Măsurile de atenuare a schimbărilor climatice din sectorul energetic sau transporturi nu integrează întotdeauna considerente de biodiversitate (de ex., dezvoltarea energiei eoliene și solare trebuie corelată cu evitarea impactului asupra speciilor și a habitatelor sensibile) ca sa nu mai vorbim despre impactul hidroenergiei. Invers, măsurile de conservare (ex. crearea de noi arii protejate sau refacerea habitatelor) nu sunt întotdeauna gândite și ca soluții climatice (ex. refacerea unei lunci inundabile este, în primul rând, văzută ca măsură de biodiversitate, deși aduce clar beneficii de adaptare la inundații).

Totuși, există progrese și oportunități, spre exemplu, fondurile europene actuale (2021–2027) pun accent pe obiective climatice transversale, astfel că proiectele de mediu/biodiversitate primesc prioritar finanțare dacă demonstrează și contribuții la adaptare sau atenuare. Programul Operațional Dezvoltare Durabilă (PODD) include acțiuni sinergice. De exemplu, un proiect de împădurire a terenurilor degradate în sudul țării (parte din angajamentele LULUCF – utilizarea terenurilor și silvicultură) contribuie la sechestrarea carbonului (obiectiv climatic) și creează, totodată, habitate noi pentru biodiversitate (obiectiv de conservare).

Un alt exemplu sunt proiectele integrate de management al apei (Planul de Management al Riscului la Inundații) care încep să includă soluții verzi (renaturarea luncilor) recunoscând că acestea aduc beneficii multiple. Integrarea reală necesită, însă, și modificări instituționale, spre exemplu o cooperare mai strânsă între Ministerul Mediului (responsabil de biodiversitate) și Departamentele de Schimbări Climatice (recent înființate la nivel guvernamental). Crearea unei platforme comune de planificare, unde experții în climă și cei în ecosisteme să lucreze împreună la strategii, ar fi ideală. Un prim pas a fost implicarea experților de mediu la actualizarea ↗Strategiei naționale privind adaptarea la schimbările climatice 2024–2030 (SNASC), cu perspectivă 2050, aprobată prin H.G. nr. 1010/2024, care actualizează cadrul din 2016/2018 și include capitole dedicate biodiversității și serviciilor ecosistemice. Documentul tratează explicit soluțiile bazate pe natură (ex. retenție naturală a apei, infrastructură verde-albastră) și prevede identificarea vulnerabilităților habitatelor/speciilor, dezvoltarea unei rețele coerente și conectate de arii protejate cu management adaptiv, precum și actualizarea planificării și a planurilor de management pe baza scenariilor climatice (măsuri detaliate în PNASC 2024–2030).

De asemenea, includerea pădurilor în scheme de finanțare a carbonului (prin certificarea reducerilor de emisii sau creșterii stocurilor de carbon – așa numitele "carbon offset projects") ar putea mobiliza resurse pentru conservare. Desigur, aceste mecanisme trebuie să fie bine reglementate pentru a garanta integritatea, atât climatică, cât și de biodiversitate (adică să nu se planteze monoculturi de arbori nepotrivite în numele carbonului, ceea ce ar dăuna biodiversității).

În concluzie, integrarea obiectivelor climatice și de biodiversitate este recunoscută ca necesară și a demarat la nivel strategic, dar implementarea concretă cere depășirea barierelor sectoriale.

Soluțiile bazate pe natură (Nature-Based Solutions, NbS) sunt un concept promovat intens în ultimul deceniu ca abordare câștigătoare, atât pentru biodiversitate, cât și pentru combaterea schimbărilor climatice și adaptare. NbS se referă la acțiuni care lucrează cu și prin ecosisteme, mai degrabă decât contra lor, pentru a rezolva provocări societale (climatice, dezastre naturale, securitate alimentară etc.), oferind simultan beneficii pentru natură (↗Cohen-Shacham et al., 2016).

În România, există oportunități considerabile de a implementa NbS, iar câteva exemple pilot oferă deja lecții valoroase. Un exemplu relevant este reconstrucția zonelor umede de la Gârla Mare (Mehedinți), derulată de WWF România. Prin redeschiderea conexiunilor hidraulice dintre Dunăre și bălțile luncii, au fost reconectatepeste 400 ha de luncă, ceea ce sporește capacitatea de retenție cu ~5,2 milioane m3 la viituri și crește diversitatea habitatelor acvatice. Intervenția sprijină refacerea biodiversității, cu beneficii locale pentru comunități și gestionarea riscului de inundații. Astfel de proiecte pot fi replicate de-a lungul Dunării și pe râuri interioare (analizele indică potențial mii de hectare ce pot fi restaurate) cu beneficii multiple pentru diferite comunități locale.

Un alt exemplu este reprezentat de împădurirea strategică prin perdele forestiere în sudul țării ca un exemplu clasic de NbS care adresează problema deșertificării și a fenomenelor meteo extreme. La scară mai mare, un plan de împădurire a cca 100.000 ha de terenuri degradate și amplasare de perdele (țintă menționată în PNRR) ar putea nu doar să stocheze zeci de milioane de tone CO2 pe termen lung, dar și să creeze coridoare ecologice (conectând pădurile fragmentate), să îmbunătățească infiltrația apei în sol (reducând scurgerile la suprafață) oferind și refugii faunei.

O altă categorie de NbS, relevantă în România rurală este dezvoltarea de sisteme agricole durabile, spre exemplu prin integrarea arborilor în peisajul agricol. Perdele forestiere pe marginea terenurilor agricole, perdele de protecție a loturilor, fâșii împădurite de-a lungul canalelor de irigație – toate creează microclimate mai bune pentru culturi (umbrire parțială, reduc vântul), captează carbon, susțin biodiversitatea (prădători naturali ai dăunătorilor, polenizatori).

O altă categorie de NbS, relevantăUn alt exemplu benefic îl pot reprezenta orașele verzi unde plantarea de copaci stradali, crearea de parcuri noi, restaurarea râurilor urbane, grădinile urbane pot să reducă efectul insulei de căldură, să absoarbă apa pluvială, să scadă poluarea aerului și să ofere habitate pentru păsări/insecte.

Toate aceste exemple demonstrează potențialul dublu al NbS: sprijină conservarea biodiversității (prin crearea/îmbunătățirea habitatelor) și ajută societatea să se adapteze sau să atenueze schimbările climatice.

Cu toate acestea, implementarea pe scară largă în România se lovește de câteva obstacole – de la fragmentarea administrativă (restaurarea cere adesea colaborarea dintre diferite sectoare de la managementul apei, la managementul forestier sau agricultură, sectoare care tradițional lucrează separat), la lipsa de finanțare consistentă (deși fonduri UE există, e nevoie de co-finanțare și capacitate de absorbție), uneori rezistența comunităților (ex. fermieri reticenți la a ceda teren pentru perdele sau restaurarea de mlaștini) și, nu în ultimul rând, lipsa de conștientizare și capacități tehnice.

În concluzie, restaurarea ecologică și soluțiile bazate pe natură oferă o cale de sinergie între obiectivele de biodiversitate și climă. Ele nu sunt „panaceu” – nu vor înlocui necesitatea reducerii emisiilor sau a măsurilor clasice de conservare – dar pot amplifica eficiența eforturilor noastre, oferind beneficii multiple cu costuri relativ reduse pe termen lung (↗Nesshöver et al., 2017). Provocarea este să trecem de la proiecte demonstrative la integrarea lor sistemică în politicile de dezvoltare și mediu.

Ariile protejate reprezintă pilonul central al eforturilor de conservare, însă, așa cum am discutat, ele vor trebui să-și ajusteze managementul pentru a rămâne eficiente într-un climat în schimbare. Această adaptare nu este lipsită de obstacole, mai ales în contextul limitărilor instituționale și financiare existente.

Capacitatea administrativă și financiară este un prim aspect. Multe arii protejate din România (în special siturile Natura 2000 fără structuri proprii de administrare) se confruntă cu lipsă de personal dedicat, bugete insuficiente și infrastructură precară de monitorizare și intervenție. În aceste condiții, implementarea unui management adaptativ, care necesită monitorizare continuă a parametrilor ecologici și climatici, precum și acțiuni flexibile, devine dificilă. De exemplu, ideea de a instala puncte de monitorizare a microclimatului în diferite habitate dintr-un parc și de a urmări fenologia speciilor-cheie anual ar fi foarte utilă, dar multe administrații abia au personal pentru patrulare de bază. Este necesar, deci, un sprijin instituțional sporit alocarea de fonduri pentru echipamente (stații meteo, senzori), training pentru rangeri în recunoașterea semnelor stresului climatic la specii etc.

Planurile de management ale ariilor protejate trebuie și ele actualizate pentru a include criterii climatice. Până acum, aceste planuri s-au concentrat pe menținerea stării de conservare pentru specii/habitate listate (conform directivelor UE) și gestionarea impactului antropic local. În viitor, planurile ar trebui să prevadă scenarii de modificare a arealelor unor habitate și să definească acțiuni de răspuns – de pildă, dacă un anumit tip de pădure sau de zona umeda scade sub un prag din cauza secetei, ce facem? Lăsăm succesiunea naturală și actualizăm obiectivul de conservare, sau intervenim (de ex. asigurăm umiditate prin canale)?

Astfel de decizii trebuie anticipate, iar planul să includă un protocol adaptativ – de exemplu: „la semnalarea unui declin de peste 30% a populației speciei X pe durata a Y ani consecutivi corelat cu factori climatici, administrația va... (ex: demara un program de reproducere ex-situ / intensifica conectivitatea spre alte zone / modifica zonarea internă etc.)”. Aceste abordări sunt noi și complexe, deci va fi nevoie de asistență științifică (colaborare cu institute de cercetare, universități) pentru a elabora astfel de planuri adaptative.

Legătura intrinsecă dintre climă și biodiversitate înseamnă că nu putem aborda eficient una dintre probleme ignorând-o pe cealaltă. Conservarea biodiversității nu este doar un obiectiv în sine, ci și o precondiție pentru capacitatea societăților de a rezista și de a se adapta la schimbările climatice. Ecosistemele sănătoase acționează ca amortizoare ale șocurilor climatice – pădurile temperează valurile de căldură și stochează carbon, zonele umede reduc impactul inundațiilor și a secetelor.

Astfel, protejarea și restaurarea naturii reprezintă o strategie de adaptare și de reducere a riscului. Pentru România, cu bogăția și diversitatea sa biologică, aceasta înseamnă că investiția în capitalul natural (prin arii protejate eficiente, prin reconstrucție ecologică, prin management durabil al resurselor biologice) este echivalentă cu investiția în securitatea climatică a țării. Reziliența ecologică și reziliența socio-economică sunt două fațete ale aceleiași monede.

Modelele climatice ne oferă scenarii esențiale despre viitor, însă nu surprind în totalitate riscurile de colaps ecologic. Natura are praguri și puncte de cotitură dificil de prevăzut – de exemplu, modelarea climatica indică o creștere treptată a temperaturii, dar nu poate indica precis momentul când un ecosistem va suferi modificări dincolo de capacitatea lui de suport.

Studiile arată că peste anumite niveluri de încălzire, riscul de discontinuități ecosistemice abrupte crește exponențial (↗Trisos et al., 2020). Aceasta impune adoptarea unor abordări preventive și sistemice în gestionarea mediului. Cu alte cuvinte, așteptarea unor dovezi clare ale degradării ireversibile înainte de a acționa este periculoasă. Este preferabil să acționăm proactiv – să creăm coridoare ecologice înainte ca speciile să fie pe cale să dispară dintr-o zonă, să protejăm potențiale refugii climatice, chiar dacă azi nu par de interes deosebit, să reducem alte presiuni (poluare, supraexploatare) pentru a crește șansele ecosistemelor de a face față stresului climatic.

Abordările sistemice înseamnă, totodată, implicarea tuturor sectoarelor: politicile agricole, energetice, de transport – toate trebuie examinate prin prisma impactului lor integrat asupra mediului și a climei. Un exemplu este promovarea transportului verde care are un impact pozitiv prin reducerea emisiilor, dar al cărui impact integrat trebuie gestionat atent pentru ca extracția de materiale pentru baterii să nu creeze alte probleme ecologice. De aceea, o gândire „win-win” trebuie să stea la baza noilor strategii, soluțiile la criza climatică trebuie să fie și soluții la criza biodiversității, și invers.

România are un capital natural remarcabil, raportat la suprafața și la gradul ei de dezvoltare, printre ultimele păduri virgine ale Europei, a doua cea mai mare deltă a continentului, specii carismatice încă abundente (urși, lupi), o floră și faună bogată în endemisme. Acest capital oferă servicii ecosistemice inestimabile – de la stocarea carbonului în păduri și turbării, la apă potabilă filtrată natural prin ecosisteme montane, soluri fertile create de biodiversitate și până la un potențial ecoturistic și cultural enorm. Însă, acest capital este vulnerabil în fața schimbărilor climatice și a presiunilor antropice cumulative. Gestionarea lui nu mai poate fi făcută business as usual, cu viziuni pe termen scurt sau sectoriale.

Această viziune trebuie să fie adaptabilă – să încorporeze incertitudinea inerentă (mai ales în privința magnitudinii schimbărilor climatice) și să prevadă planuri de rezervă și flexibilitate. De exemplu, dacă un scenariu optimist climatic se adeverește, cum capitalizăm pentru a întări și mai mult ecosistemele? Dacă se adeverește scenariul pesimist, ce măsuri de urgență vom activa pentru a preveni pierderi de specii?

Și, foarte important, deciziile trebuie ancorate în știință. Trăim într-o perioadă în care cunoașterea științifică progresează rapid și oferă instrumente formidabile – de la modele predictive, la telemetrie, la editare genetică. România trebuie să susțină cercetarea în domeniul schimbărilor climatice și al biodiversității, să creeze punți între cercetători și factorii decizionali. Proiectele de citizen science (implicarea voluntarilor în monitorizare de specii, fenologie etc.) pot aduce și societatea civilă aproape de problemă, crescând gradul de conștientizare.

Destinele climei și ale biodiversității sunt împletite – la fel, răspunsul nostru ca societate trebuie să fie unul integrat. România, beneficiind de moștenirea sa naturală, are atât oportunitatea cât și obligația de a adopta un model de dezvoltare în armonie cu mediul. Ariile protejate, ecosistemele naturale, nu sunt un lux sau o frână în calea dezvoltării – dimpotrivă, ele sunt colacul de salvare care ne poate menține pe linia de plutire într-o lume cu o clima din ce în ce mai ostilă. Gestionând cu înțelepciune acest patrimoniu – cu viziune, adaptabilitate și știință – putem spera la o Românie rezilientă și prosperă într-un viitor, altfel, incert.