Cinci numere cheie despre temperatura și valurile de căldură din România

Trei lucruri centrale din acest capitol

Seceta care a afectat România în 2025 nu poate fi înțeleasă ca un fenomen izolat, ci ca manifestarea regională a unui deficit hidric extins la nivelul continentului european. Încă din primele luni ale anului, lipsa precipitațiilor a afectat o suprafață largă din centrul și sud-estul Europei, a ținut toată vara și a fost înrăutățită de caniculă și de aerul care sorbea tot mai multă apă din sol. Ploile puternice din toamnă au udat repede pământul de la suprafață, dar nu au recuperat peste tot apa care lipsea de mult timp. Această succesiune – o vară excepțional de uscată urmată de o lună octombrie excedentară – ilustrează una dintre trăsăturile definitorii ale hidroclimatului european actual: coexistența dintre penuria de apă pe termen lung și episoadele de precipitații intense, concentrate în intervale scurte.

​

Episodul din 2025 se înscrie într-o serie de secete europene severe și repetate din ultimul deceniu. Anii 2015, 2018–2020 și 2022 au produs recorduri succesive de intensitate, durată și extindere spațială (Ionita et al., 2017; Bakke et al., 2020; Biella et al., 2025; Ionita and Nagavciuc, 2026; Nagavciuc and Ionita, 2026). Pe acest fundal, capitolul de față documentează modul în care semnalul continental s-a exprimat pe teritoriul României în 2025 și în prima parte a anului 2026, folosind anomalii de precipitații și indici multiscalari de secetă.

Pentru anul 2026, analiza acoperă numai intervalul ianuarie-iulie, în funcție de disponibilitatea datelor la momentul realizării evaluării. Rezultatele indică o continuare a vulnerabilității, dar cu un caracter mai fragmentat spațial decât în 2025: unele regiuni au beneficiat de precipitații temporar favorabile, în timp ce vestul, nord-vestul și centrul țării au rămas frecvent deficitare. Deoarece lunile de la sfârșitul anului nu sunt incluse, valorile raportate pentru 2026 nu constituie un bilanț anual și trebuie actualizate după încheierea anului. Comparațiile cu 2025 se limitează la lunile comune și la aceeași versiune a datelor.

Precipitațiile și indicatorii de secetă

Figura 1 prezintă două perspective complementare asupra condițiilor hidroclimatice din anul 2025. În panoul din stânga, distribuția anomaliilor anuale de precipitații evidențiază o arie deficitară aproape continuă, extinsă din vestul și centrul Europei spre regiunea carpato-danubiană, Peninsula Balcanică și vestul Mării Negre. Încadrarea României în interiorul acestei zone, și nu la periferia sa, sugerează că deficitul pluviometric a fost determinat de mecanisme atmosferice active la scară continentală. În acest context, persistența unor tipare de circulație atmosferică și a unor situații de blocaj pare o explicație mai plauzibilă decât influența unor factori exclusiv locali.

Panoul din stânga ilustrează anomalia anuală a precipitațiilor, reflectând exclusiv variația aportului de apă înregistrat în anul calendaristic 2025. În schimb, indicele SPEI12 aferent lunii decembrie, prezentat în panoul din dreapta, integrează atât precipitațiile, cât și influența temperaturii asupra evapotranspirației potențiale, sintetizând condițiile hidrologice acumulate pe parcursul ultimelor 12 luni. Menținerea valorilor negative ale SPEI12 la finalul anului indică faptul că precipitațiile din perioada de toamnă nu au fost suficiente pentru compensarea uniformă a deficitului hidric acumulat anterior. Această caracteristică evidențiază utilitatea indicilor multiscalari în delimitarea secetei persistente, cu implicații hidrologice, de fluctuațiile pluviometrice temporare sau de scurtă durată.

Un deficit hidric prelungit produce efecte concomitente asupra agriculturii, alimentării cu apă și asupra regimului de scurgere al râurilor. Persistența condițiilor deficitare într-o regiune, pe durata mai multor luni, limitează treptat capacitatea sistemelor locale de a atenua lipsa apei prin utilizarea rezervelor disponibile sau prin transferuri din alte surse. Astfel, vulnerabilitatea se transmite progresiv de la umiditatea solului către apele de suprafață și resursele subterane. În consecință, precipitațiile și temperatura trebuie analizate împreună în evaluarea secetei. Pentru același deficit pluviometric, intensificarea evapotranspirației asociată temperaturilor ridicate conduce la accentuarea deficitului hidric. Tendința de încălzire observată în ultimele decenii contribuie, astfel, la deplasarea bilanțului climatic spre condiții mai aride, inclusiv în situațiile în care diminuarea precipitațiilor nu este semnificativă (Ionita and Nagavciuc, 2026).

Seceta a avut o extindere foarte mare și persistentă în Europa pe tot parcursul anului 2025 (Figura 2a). Chiar și minimul anual, înregistrat în ianuarie, a corespuns unei suprafețe afectate de aproximativ 39,1%. Extinderea a crescut în primăvară, atingând 45,6% în aprilie, după care s-a amplificat rapid la începutul verii: 50,1% în iunie și un maxim anual de 56,9% în iulie. Suprafața afectată a rămas peste 50% până în octombrie. În noiembrie, procentul a scăzut la 44,4%, însă a urmat o nouă creștere la 45,7%, în decembrie.

Nucleul cel mai persistent al secetei a cuprins estul și sud-estul Europei, în special Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Polonia. Începând din vară, deficitul s-a extins și spre Europa Centrală și de Vest, afectând Germania, Țările de Jos, Belgia, Austria, Cehia și Slovacia. Astfel, anul 2025 nu a fost caracterizat de un singur episod regional, ci de deplasarea și extinderea progresivă a suprafețelor afectate, concomitent cu menținerea condițiilor severe în estul continentului (Figura 2b).

Seceta moderată ocupă, de regulă, cea mai mare suprafață, însă ponderea claselor severă și extremă este cea care indică unde deficitul a depășit nivelul unei abateri obișnuite și a devenit relevant pentru impacturi. Creșterea ponderii claselor severe în lunile de vară reflectă contribuția temperaturilor ridicate, care amplifică cererea evaporativă și transformă un deficit pluviometric moderat într-o secetă hidrologică semnificativă. Trebuie reamintit că procentele se referă la suprafața terestră afectată, nu la populația expusă sau la pierderile economice asociate. Aceeași extindere poate avea consecințe foarte diferite în funcție de structura culturilor agricole, de rezervele de apă disponibile și de sincronizarea deficitului cu fazele critice ale sezonului de vegetație.

În 2026, până la sfârșitul lunii iulie, precipitațiile cumulate au rămas sub normal pe arii largi din Europa centrală, occidentală și de sud-est (Figura 3). România apare într-o zonă de tranziție, cu un deficit mai coerent în vest și centru și cu abateri reduse sau local pozitive în est și sud-est, un tipar spațial mai fragmentat decât cel observat în 2025.  În indicatorul SPEI calculat pentru ultimele șase luni, lipsa precipitațiilor se reflectă în bilanțul semestrial. Zonele afectate de deficit apar mai extinse decât pe harta precipitațiilor, deoarece indicele include și efectul evaporării, care crește în perioadele calde. Această divergență dintre semnalul pluviometric, mai fragmentat, și semnalul SPEI, mai omogen, este o expresie directă a rolului tot mai important al temperaturii în modularea secetei europene. Cele două figuri folosesc perioade de timp diferite, șapte luni calendaristice pentru precipitații și o fereastră mobilă de șase luni pentru SPEI, motiv pentru care figurile trebuie interpretate ca o evaluare intermediară a anului 2026, nu ca un bilanț final.

Seceta a rămas extinsă în Europa în primele șapte luni ale anului 2026, afectând lunar între aproximativ o treime și aproape jumătate din suprafața continentului (Figura 4a). În ianuarie, 45,4% din suprafața analizată se afla în secetă, după care s-a produs o reducere la 34,2% în februarie și la 33,7% în martie. Extinderea a crescut din nou în aprilie și mai, până la 40,7%, a scăzut ușor în iunie și a atins maximul perioadei în iulie, când 46,8% din suprafața Europei era afectată de secetă. Deși extinderea totală din iulie a fost doar puțin mai mare decât cea din ianuarie, intensitatea secetei a crescut considerabil. Suprafața aflată în secetă extremă a crescut de la 3,5% în ianuarie la 10,5% în iulie, iar cea afectată de secetă severă a crescut de la 13,6% la 14,4%. Această redistribuire arată că, în unele dintre regiunile afectate, deficitul hidric acumulat s-a intensificat și a trecut de la clase moderate către clase severe sau extreme.

Spre deosebire de anul precedent, în 2026 nucleul principal al secetei s-a deplasat din estul și sud-estul Europei către Europa centrală și occidentală (Figura 4b). Belgia, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Țările de Jos, Bosnia și Herțegovina și Germania au înregistrat cele mai persistente și extinse condiții de secetă. În iulie, situația s-a agravat în aproape toată Europa centrală, fiind înregistrate valori foarte ridicate ale secetei severe și extreme. România a avut o medie de 56,6% din teritoriu afectat în cele șapte luni. Extinderea maximă a fost înregistrată în mai, când seceta acoperea 78,8% din țară. Deși suprafața totală afectată a scăzut ulterior la aproximativ 53% în iunie și iulie, ponderea secetei extreme a rămas ridicată și a crescut la 21,9% în iulie.

Vara a fost sezonul cu cel mai extins și mai pronunțat deficit. Dintre cele 155 de stații, 149 au avut precipitații sub normă, iar anomalia medie a rețelei a fost de aproximativ −95 mm. La 59 de stații, cantitatea de precipitații a fost cu cel puțin 50% mai mică decât media perioadei de referință. Deficitele absolute cele mai mari s-au înregistrat mai ales la stațiile montane Țarcu −350 mm, Stâna de Vale −329 mm, Bâlea Lac −263 mm, Cuntu −252 mm și Păltiniș −228 mm. Excedente de precipitații au apărut la numai șase stații, cel mai mare fiind la Obârșia Lotrului (+121 mm), urmată de Sighetu Marmației (+36 mm), Petroșani și Bistrița, ambele cu aproximativ +32 mm.

Toamna a avut o situație aproape opusă verii: 130 dintre cele 155 de stații au înregistrat excedente, iar media anomaliilor a fost de aproximativ +74 mm. Cele mai mari valori s-au concentrat în sud, sud-est și local în zona montană, iar deficitele au fost restrânse în principal la vest și nord-vest. În ansamblu, principala caracteristică aproape generală a anului 2025 a fost lipsa precipitațiilor din timpul verii, urmată de o toamnă mult mai umedă decât normalul. Surplusurile din toamnă au contribuit la refacerea parțială a rezervelor de apă, dar nu au eliminat efectele deficitului din perioada caldă, când evapotranspirația și necesarul de apă al vegetației sunt ridicate.

Prima parte a anului 2026 (Figura 6) a fost caracterizată de o alternanță pronunțată între o iarnă predominant excedentară și o primăvară în general deficitară. Deficitul a continuat în iunie și iulie în cea mai mare parte a rețelei meteorologice, dar distribuția spațială a fost neuniformă, cu excedente locale importante produse probabil de precipitații convective. Iarna a fost mai umedă decât normalul la 107 dintre cele 155 de stații. Media aritmetică a anomaliilor din rețea a fost de aproximativ +21 mm, iar excedentele au predominat în sud, sud-vest și sud-est. Cea mai mare anomalie pozitivă a fost înregistrată la Apa Neagră (+153 mm). Deficitele s-au concentrat mai ales în nord-vest și în anumite zone montane, cele mai mari valori negative fiind la Stâna de Vale (−94 mm) și Baia Mare (−90 mm).

În sezonul de primăvară, 127 dintre cele 155 de stații au înregistrat precipitații sub normal, iar anomalia medie a rețelei a fost de aproximativ –41 mm. Deficitele au fost extinse în vestul, nord-vestul și centrul țării și au fost deosebit de mari la unele stații montane: Stâna de Vale –273 mm, Semenic –179 mm, Iezer –176 mm, Bâlea Lac –151 mm și Călimani –147 mm. Excedentele au fost restrânse în principal la est și sud-est, fiind înregistrate la Iași (+86 mm), Gorgova (+71 mm), Slobozia (+49 mm) și Adamclisi (+33 mm).

În iunie, precipitațiile au fost deficitare la 99 de stații, iar anomalia medie a rețelei a fost de aproximativ −12 mm. Deficitele cele mai mari au apărut în regiunile montane. La nivel regional, vestul, nord-vestul și o parte din sud au înregistrat predominant valori negative, iar excedentele au fost mai fragmentate. Iulie a menținut caracterul predominant deficitar: 105 stații au înregistrat valori sub normal, iar anomalia medie a fost de aproximativ −15 mm. Deficitele au fost mai extinse în vest, nord-vest și nord-est. De exemplu, la Oradea cantitatea lunară a fost de numai 3,7 mm, cu aproximativ 95% sub media climatologică. Excedentele din iulie s-au concentrat în principal în zona Subcarpaților de Curbură, în sud-est și local în Delta Dunării. 

În ansamblu, după o iarnă relativ umedă, România a trecut la un regim predominant deficitar în primăvară, menținut în cea mai mare parte a țării în iunie și iulie. Persistența valorilor negative în vest, în nord-vest și în mai multe regiuni montane contrastează cu excedentele locale din sud-est și din zona de Curbură, sugerând o distribuție spațială foarte neuniformă a precipitațiilor din vara anului 2026. Rezultatele se referă exclusiv la perioada disponibilă din 2026.

Două luni opuse: iunie și octombrie 2025

Luna iunie 2025 a fost foarte secetoasă în toate județele, cu deficite care depășesc frecvent 70–90 mm; cea mai mare abatere negativă, de 101,4 mm, înregistrându-se la Sibiu.

Octombrie 2025 se află la polul opus: excedentele sunt răspândite, iar în mai multe județe valorile depășesc 100 mm. Contrastul dintre cele două luni arată cât de rapid se poate schimba regimul pluviometric la scară lunară, fără ca bilanțul anual sau rezervele profunde să se refacă în același ritm. Aceasta indică o alternanță de tip „whiplash” hidroclimatic, în care extreme umede și uscate se succed la intervale scurte. Efectul hidrologic al ploilor din octombrie depinde de intensitate, de durată și de capacitatea solului de a absorbi apa. O parte a precipitațiilor poate reface umiditatea solului și debitele, în timp ce o altă parte se pierde prin scurgere de suprafață, mai ales atunci când apa cade în episoade scurte peste un sol uscat și compactat, cu capacitate de infiltrare redusă.

Evenimentul pluvial extrem din octombrie 2025 (ciclonul „Barbara”)

Impactul hidrologic urban a fost pe măsură: debitul maxim tranzitat prin sistemul de canalizare al municipiului a atins aproximativ 112 m³/s (Apa Nova), comparabil cu debitul mediu multianual al râului Prut (110 m³/s), cu un volum total tranzitat de peste 4,9 milioane m³. Fenomenul a generat disfuncționalități semnificative, cu peste o sută de intervenții operative gestionate de serviciile de urgență din București și Ilfov și cu suspendarea activității în unitățile de învățământ din Capitală și din mai multe județe. Evenimentul a fost o ploaie de tipul celor foarte puternice, aduse de ciclonii din zona Mediteranei, care apar tot mai des și cu intensitate mai mare toamna, ceea ce interesează mai ales acum, când clima este într-o continuă schimbare.

La nivel național, cele mai lungi episoade de secetă au fost din februarie 2024 până în octombrie 2025 și din ianuarie 1946 până în iulie 1947. Anii 2024 și 2025 au avut valori medii anuale de aproximativ −1,51 și −1,52, mai severe fiind doar în 1918. În 2026, situația s-a îmbunătățit parțial: indicele SPEI12 a urcat de la −1,23 în mai la aproximativ −0,61 în iunie și −0,63 în iulie, dar a rămas negativ, ceea ce arată că deficitul de apă acumulat încă persistă.

Figura 10b arată că perioadele cu media națională foarte scăzută coincid, de regulă, cu extinderea secetei în cea mai mare parte a țării. În ultimele decenii, lunile cu secetă au devenit mai frecvente, iar cele cu secetă severă și extremă contează tot mai mult. Media națională poate, însă, ascunde diferențe mari între regiuni: în cel mai recent episod, Călărași și Medgidia au avut câte 48 de luni la rând cu SPEI-12 sub sau egal cu −1. (Figura 11 și Figura 12), în perioada iunie 2022–mai 2026.

Seria SPEI12 de la Călărași arată o alternanță puternică între perioade umede și uscate, dar și o tendință clară spre condiții mai secetoase, de aproximativ −0,057 unități SPEI pe deceniu. Pe întreaga perioadă analizată au fost identificate 65 de episoade de secetă (SPEI-12 ≤ −1), însumând 365 de luni, adică 24,4% din interval. Un episod a durat în medie 5,6 luni, iar durata mediană a fost de trei luni, deci majoritatea secetelor au fost relativ scurte, dar au existat și câteva mult mai lungi.

Cel mai lung și cel mai sever episod a început în iunie 2022 și s-a încheiat în mai 2026, cu 48 de luni consecutive sub pragul de secetă. Severitatea cumulată a fost de 58,4, iar intensitatea medie de 1,22 unități pe lună. Cea mai scăzută valoare a fost atinsă în iulie 2024, când SPEI12 a coborât la aproximativ −3,58. Alte episoade importante au fost: august 2000–august 2002 (25 de luni), iunie 2019–martie 2021 (22 de luni) și iulie 1945–octombrie 1946 (16 luni). Episodul recent a durat astfel aproape dublu față de oricare altul identificat la această stație.

Analiza multiscalară (Figura 11b) confirmă caracterul persistent al secetei recente. După 2022, valorile negative nu apar numai la scările scurte, asociate răspunsului rapid la deficitul de precipitații, ci se extind progresiv până la SPEI12 și SPEI24. Această coerență între scările de acumulare indică acumularea deficitului hidric pe termen lung, cu posibile efecte asupra umidității solului, rezervelor de apă și resurselor subterane. Frecvența pe decenii (Figura 11c) arată o intensificare clară după anul 2000. În perioada 2000–2009, aproximativ 45,8% dintre luni s-au încadrat într-o clasă de secetă, dintre care 15,8% în clasa extremă. Pentru intervalul incomplet 2020–iulie 2026, proporția lunilor secetoase ajunge la aproximativ 79,7%, iar 60,8% dintre luni sunt clasificate drept secetă extremă. Deși intervalul actual nu poate fi comparat direct cu deceniile complete, valorile evidențiază caracterul excepțional al secetei recente. Propagarea deficitului de la scările scurte către cele lungi este mecanismul prin care o secetă meteorologică se transformă într-una hidrologică.

Figura 12 prezintă aceeași analiză pentru stația Medgidia, reprezentativă pentru Dobrogea. Seria evidențiază episoade istorice puternice și o succesiune recentă de intervale negative, compatibilă cu vulnerabilitatea climatică specifică regiunii. Seria de la Medgidia evidențiază alternanța perioadelor umede și secetoase, precum și creșterea duratei episoadelor de secetă în ultimele decenii. Pe întreaga perioadă au fost identificate 63 de episoade cu SPEI12 ≤ −1, însumând 364 de luni, respectiv 24,3% din intervalul analizat (Figura 12a). Durata medie a fost de 5,8 luni, iar durata mediană de trei luni, ceea ce arată că majoritatea episoadelor au fost relativ scurte, dar au existat și secete multianuale.

Cel mai lung și mai sever episod a început în iunie 2022 și s-a încheiat în mai 2026, totalizând 48 de luni consecutive. Severitatea cumulată a fost de 41,3, iar intensitatea medie de 0,86 unități pe lună. Valoarea minimă neplafonată din interiorul episodului a fost înregistrată în martie 2023, când SPEI12 a coborât la aproximativ −3,53. În iulie 2024, indicele a ajuns din nou la o valoare foarte redusă, de aproximativ −3,35. Episodul recent a fost cel mai persistent din întreaga serie, dar nu și cel mai intens în fiecare lună.

Un alt episod remarcabil s-a desfășurat între ianuarie 2019 și mai 2021. Acesta a durat 29 de luni și a avut o severitate cumulată de 38,7 și o intensitate medie de 1,34, mai mare decât cea a episodului din 2022-2026. Minimul absolut al seriei a fost înregistrat în mai 2020, când SPEI12 a ajuns la aproximativ −3,96. Alte secete persistente s-au produs în august 2000-iunie 2002, cu 23 de luni, și în ianuarie 1936-iulie 1937, cu 19 luni.

Analiza multiscalară (Figura 12b) arată că, după 2019 și mai ales după 2022, valorile negative s-au propagat de la scările scurte către SPEI12 și SPEI24. Această coerență între scările de acumulare confirmă caracterul persistent al deficitului hidric. La scările lungi, revenirea către condiții normale este lentă, deoarece precipitațiile dintr-o singură lună nu pot compensa rapid deficitul acumulat pe parcursul mai multor sezoane. Frecvența pe decenii (Figura 12c) indică o agravare puternică după anul 2000. În intervalul 2000-2009, aproximativ 32,5% dintre luni au fost afectate de secetă, iar în deceniul 2010-2019 proporția a fost de 26,7%. În perioada incompletă 2020-iulie 2026, aproximativ 82,3% dintre luni s-au încadrat într-o clasă de secetă: 22,8% în clasa moderată, 17,7% în cea severă și 41,8% în cea extremă. Deși intervalul actual este mai scurt decât un deceniu complet, frecvența foarte ridicată confirmă caracterul excepțional al secetei recente din Dobrogea.

În general, episoade majore de secetă apar atât în prima parte a secolului al 20-lea, cât și în ultimele decenii. Distincția esențială este de natură termică: în perioada recentă, temperaturile mai ridicate accentuează deficitul SPEI chiar și atunci când modificarea precipitațiilor nu este la fel de pronunțată (Nagavciuc and Ionita, 2026). Această observație este consecventă cu rezultatele obținute la scară europeană, care arată o intensificare a secetelor în regiunea carpatică și central-europeană începând încă din prima parte a secolului 20 (Ionita and Nagavciuc, 2021), și cu dovezile paleoclimatice conform cărora mega-secetele istorice din centrul Europei au fost mai lungi și mai severe, dar mai puțin calde decât secetele moderne (Ionita et al., 2021; Nagavciuc et al., 2022).

Figura 13 oferă cea mai detaliată perspectivă asupra secetei din acest capitol: evoluția lunară a SPEI12 la fiecare dintre cele 155 de stații analizate, pe întreaga perioadă ianuarie 1902-iulie 2026. Cele patru figuri acoperă succesiv câte aproximativ trei decenii (1902-1930, 1931-1960, 1961–1990 și 1991–2026). În fiecare figură, axa orizontală reprezintă timpul, iar pe axa verticală sunt dispuse cele 155 de stații; culoarea fiecărui punct indică valoarea SPEI12, de la verde (condiții umede, SPEI > 0) la roșu-închis (secetă extremă, SPEI ≤ −2). Spre deosebire de media națională din Figura 10, care condensează toată informația într-o singură serie, această reprezentare păstrează detaliul spațial: o bandă verticală de culoare uniformă indică un episod care a afectat simultan aproape toate stațiile, deci o secetă (sau o perioadă umedă) coerentă la scara întregii țări, în timp ce un tipar fragmentat, cu verde și roșu alternând pe verticală, corespunde unor anomalii locale, necorelate.

Citită în ansamblu, Figura 13 evidențiază marile episoade din istoria climatică recentă a României. În prima jumătate a secolului al 20-lea se disting o perioadă umedă amplă în jurul anilor 1912-1915 și secete extinse în 1918 și la mijlocul anilor 1930. Cel mai sever semnal istoric apare în perioada 1931-1960 (Figura 13b): seceta din 1946-1947, asociată foametei din Moldova, se remarcă printr-o bandă roșie intensă și continuă, care confirmă caracterul ei excepțional și extinderea la nivel național (Ionita et al., 2025a; Roibu et al., 2026). Deceniile următoare alternează perioade umede (îndeosebi anii 1970) cu secete notabile la începutul anilor 1960 și la sfârșitul anilor 1980.

Cel mai izbitor rezultat se poate observa în perioada 1991-2026 (Figura 13d). După seceta severă din 2000-2001 și episoadele umede din anii 2005-2010, partea dreaptă a figurii, corespunzătoare intervalului 2019-2026, este dominată de roșu la aproape toate cele 155 de stații, cu o intensificare vizibilă către 2022-2026. Această zonă reprezintă cea mai extinsă, coerentă și persistentă anomalie negativă din întregul șir de peste 120 de ani: spre deosebire de secetele istorice, care apăreau ca benzi verticale relativ scurte, deficitul recent se menține pe mai mulți ani consecutivi și afectează simultan întreg teritoriul. Acest tablou vizual corespunde direct secetei de 41 de luni (martie 2022-iulie 2025) discutate anterior și tendinței negative a mediei naționale SPEI-12 (Figura 10).

Seceta din ultimii ani nu este doar unul dintre numeroasele episoade dintr-o serie lungă, ci se distinge prin combinația dintre extindere spațială aproape totală, persistență multianuală și intensitate. Trecerea de la un regim istoric în care perioadele uscate și cele umede se echilibrau către un regim recent dominat de roșu ilustrează deplasarea sistematică spre condiții mai uscate, identificată statistic în restul capitolului și proiectată să se accentueze în deceniile următoare.

Extinderea maximă a secetei în România a fost înregistrată în ianuarie 2025, când seceta afecta 90,8% din teritoriul național, echivalentul a aproximativ 216.000 km² (Figura 14). Distribuția la nivel de județe evidențiază contraste regionale foarte mari. Vestul și nord-vestul României au reprezentat nucleul cel mai persistent al secetei. În anumite luni, aproape întreaga suprafață a unor județe s-a încadrat în clasa extremă, inclusiv Satu Mare în ianuarie, februarie și aprilie, Arad și Timiș în iunie, precum și Arad în septembrie și octombrie. Condiții persistente s-au observat și în centrul și sud-vestul țării. În sud și sud-est, intensitatea a variat mai mult pe parcursul anului. La polul opus, nord-estul țării a fost mult mai puțin afectat.

Deoarece SPEI12 păstrează memoria celor douăsprezece luni precedente, ploile abundente din octombrie nu au putut încheia imediat un episod acumulat pe termen lung. Reducerea suprafeței afectate spre finalul anului semnalează o ameliorare reală, dar nu demonstrează refacerea completă a apei din sol, a debitelor sau a rezervelor subterane, care necesită intervale mult mai lungi de aport normal.

În primele 7 luni ale anului 2026 (Figura 15), seceta a afectat ~38% din suprafața României, dar distribuția sa teritorială a fost foarte neuniformă. În ianuarie, 40,7% din teritoriul național se afla în condiții de secetă. Extinderea s-a redus la 31,7% în februarie și a rămas apropiată de această valoare în martie și aprilie, când au fost afectate 32,3%, respectiv 31,4% din suprafața țării. Aceste valori sunt mult mai mici decât cele observate în primele luni ale anului 2025, când seceta acoperea aproape 90% din România. În luna mai s-a produs o agravare evidentă: suprafața afectată de secetă a crescut la 49,1%, cea mai ridicată valoare din intervalul analizat. Creșterea a fost determinată în principal de extinderea secetei extreme, care a ajuns la 25,3% din teritoriul național. În iunie, extinderea totală s-a redus la 35,9%, dar seceta extremă a continuat să ocupe 18,7% din țară. În iulie s-a înregistrat o nouă creștere, până la 44,0%, dintre care 23,6% corespundea clasei extreme. Prin urmare, reducerea suprafeței afectate din iunie a fost temporară și nu a indicat încheierea episodului de secetă.

Nucleul persistent al secetei a rămas concentrat în vestul și nord-vestul României. În Satu Mare, întreaga suprafață a județului a fost afectată în toate cele șapte luni, iar seceta extremă a reprezentat, în medie, 75,3%. În centrul și nordul României, situația s-a agravat mai ales către începutul verii. În schimb, sudul, sud-estul și o parte a estului țării au fost foarte puțin afectate în primele șapte luni. În lunile mai-iulie, seceta a lipsit aproape complet din mai multe județe sudice și sud-estice, inclusiv Brăila, Călărași, București și Olt. În iulie, valori nule au fost înregistrate și în Constanța și Galați.

În ansamblu, prima parte a anului 2026 a fost mai puțin afectată la nivel național decât anul 2025, însă această ameliorare nu a fost uniformă. Vestul și nord-vestul au rămas în condiții de secetă severă sau extremă aproape generalizată, în timp ce sudul și sud-estul au cunoscut o refacere importantă. Caracterul incomplet al anului impune, însă, prudență: evoluția din august-decembrie poate modifica atât extinderea, cât și intensitatea bilanțului pentru întregul an 2026.

În scenariul RCP4.5 (Figura 16), perioada 2041-2070 este caracterizată de creșteri ale precipitațiilor în aproape toate județele. Cele mai mari valori, de aproximativ 20-27 mm/an, sunt proiectate în nord-vest și în unele județe din centrul țării, inclusiv în Cluj, Maramureș, Bistrița-Năsăud și Sibiu. Creșterile sunt mai reduse în sud și sud-est, unde se situează în general sub aproximativ 10 mm/an. Media națională este de +12 mm/an, ceea ce sugerează o schimbare modestă la nivelul întregii țări.

Pentru perioada 2071-2100, în același scenariu, creșterea precipitațiilor devine mai pronunțată și mai extinsă. În nord-vest și centru sunt proiectate anomalii de aproximativ +30 până la +43 mm/an, cele mai ridicate valori apărând în județe precum Maramureș, Cluj, Mureș, Arad și Bihor. În sud și sud-est, creșterile rămân mai mici, în general între aproximativ +5 și +20 mm/an. Media națională ajunge la +24 mm/an, iar semnalul rămâne pozitiv în aproape întreaga țară.

În scenariul RCP8.5, schimbările sunt mai neuniforme. Pentru 2041-2070, nordul, nord-vestul și centrul României prezintă creșteri mai mari decât în RCP4.5, local de peste 30-40 mm/an. În schimb, în sud și sud-est apar deja reduceri ale cantității medii anuale, în special în zona subcarpatică, în Muntenia și local în Dobrogea. Creșterile din jumătatea nordică și scăderile din sud se compensează parțial, astfel încât media națională rămâne de aproximativ +12 mm/an. Până la sfârșitul secolului, contrastul regional devine și mai evident în RCP8.5. Nordul și centrul țării ar putea înregistra creșteri de aproximativ +30 până la aproape +50 mm/an, cu maxime în Mureș, Harghita și alte județe din interiorul arcului carpatic. În sud și sud-vest sunt proiectate reduceri, local apropiate de −20 mm/an, iar valori negative apar și în unele județe din sud-est. Ca urmare, media națională de +15 mm/an este mai mică decât cea proiectată în RCP4.5, chiar dacă nordul țării devine mai umed. Acest rezultat este explicat prin intensificarea scăderilor din sud, care compensează o parte din creșterile din nord.

Proiecțiile sugerează, așadar, nu o simplă creștere uniformă a precipitațiilor, ci o accentuare a contrastului climatic dintre regiunile României. Nordul și centrul ar putea beneficia de cantități anuale mai mari, în timp ce sudul și sud-estul rămân mai vulnerabile la reducerea resurselor de apă, mai ales în scenariul RCP8.5. Totodată, cantitatea anuală nu descrie distribuția precipitațiilor între anotimpuri sau intensitatea episoadelor. O creștere anuală poate fi produsă de evenimente mai intense și mai rare și poate coexista cu perioade secetoase mai lungi, în special în sezonul cald. Din acest motiv, interpretarea trebuie completată cu proiecțiile sezoniere, extremele de precipitații și indicii de secetă.

În ceea ce privește evoluția fenomenului de secetă (Figura 17), proiecțiile indică o deplasare generală către valori mai negative ale SPEI12 în România, ceea ce sugerează intensificarea deficitului climatic acumulat și creșterea probabilității condițiilor de secetă. Schimbările sunt prezente în ambele scenarii, dar devin mult mai pronunțate și mai uniforme spre sfârșitul secolului în RCP8.5. Acest rezultat este important deoarece SPEI include atât aportul precipitațiilor, cât și influența temperaturii asupra evapotranspirației. Prin urmare, chiar și în regiunile unde cantitatea anuală de precipitații ar putea crește, încălzirea poate determina o reducere a disponibilității efective a apei.

În scenariul RCP4.5, semnalul mediu de uscare se menține relativ stabil până la sfârșitul secolului. Totuși, distribuția spațială devine mai contrastantă: nordul și centrul rămân apropiate de condițiile climatului de referință, în timp ce sudul și sud-estul devin progresiv mai secetoase. Local, în centrul țării pot apărea condiții aproape neschimbate sau ușor mai umede.

În RCP8.5, fenomenul de secetă este mai accentuat încă din perioada 2041-2070 și se intensifică puternic în 2071-2100. Spre sfârșitul secolului, semnalul secetos cuprinde întreaga țară, cele mai severe schimbări fiind proiectate în sud, sud-vest și sud-est. Nordul rămâne relativ mai puțin afectat, dar prezintă totuși o deplasare clară către condiții mai uscate.

Diferențele dintre proiecțiile precipitațiilor (Figura 16) și cele ale SPEI12 (Figura 17) arată că o eventuală creștere a cantității medii anuale de precipitații nu este suficientă pentru a preveni intensificarea secetei. În special în RCP8.5, efectul temperaturilor mai ridicate și al evapotranspirației crescute poate depăși aportul suplimentar de precipitații. De asemenea, precipitațiile pot crește în anotimpurile reci, fără să compenseze deficitul și cererea ridicată de apă din sezonul cald. Astfel, în special în scenariul RCP8.5, riscul de secetă devine mai ridicat și mai extins spre sfârșitul secolului (Figura 17).

Episoadele de nivel istoric scăzut din 2022 și 2023 au afectat deja navigația comercială pe Dunăre. Expresia „noua normalitate” trebuie folosită cu prudență: ea nu înseamnă că fiecare vară va reproduce exact nivelurile din 2022, ci că probabilitatea unor astfel de episoade crește, iar intervalul dintre ele se scurtează. O secetă hidrologică se instalează prin cumularea mai multor factori: precipitații deficitare pe mai multe luni, strat redus de zăpadă, topire timpurie, temperaturi ridicate, evapotranspirație intensă, niveluri scăzute ale apelor subterane și cerere crescută pentru irigații, industrie și energie, iar o singură ploaie abundentă nu rezolvă, de regulă, o astfel de situație. În acord cu această interpretare, Comisia Dunării tratează deja perioadele prelungite cu ape mici și volatilitatea hidrologică în creștere nu ca evenimente izolate, ci ca o realitate operațională de durată.

La stații situate cu mult în amonte de sectorul românesc, debitele din 2026 s-au plasat printre cele mai scăzute ale anilor secetoși recenți, un semnal care se propagă ulterior spre aval, către România (Figura 19). Debitul Dunării la Hofkirchen a fost foarte scăzut în cea mai mare parte a anului 2026. Hofkirchen este situată în sectorul superior al Dunării și oferă informații asupra aportului de apă provenit din amonte. Debitele foarte scăzute observate aici reprezintă un semnal timpuriu pentru sectoarele din aval, deși evoluția ulterioară este modificată de aportul afluenților, precipitații și gestionarea lacurilor de acumulare.

Deficitul de apă care se menține în zona de sus a bazinului face ca seceta hidrologică, adică lipsa apei din râuri și din rezervele de apă, să se agraveze în tot bazinul Dunării. După valori deja reduse în timpul iernii, debitul a continuat să scadă în primăvară și vară, menținându-se sub mediana climatologică și, frecvent, sub intervalul corespunzător condițiilor obișnuite. Spre sfârșitul lunii august, debitul a ajuns la aproximativ 234 m³/s, sub pragul Q95 de 299 m³/s, ceea ce indică o situație hidrologică rară și severă. Comparația cu anii 2003, 2018 și 2022 arată că episodul din 2026 se înscrie printre cele mai importante perioade de ape mici observate la această stație. Spre deosebire de anii în care creșterile temporare au întrerupt deficitul, în 2026 refacerea debitului a fost limitată, iar valorile reduse au persistat până la sfârșitul verii.

Raportat la climatologia zilnică a perioadei de referință, debitul din 2026 (curba roșie) s-a menținut sub mediană pe aproape întreg parcursul anului după vârful din a doua parte a lunii februarie (~1.800 m³/s), iar în lunile de vară a coborât și s-a menținut în vecinătatea pragului de debit mic Q95 = 299 m³/s, valoarea depășită în 95% din zile, deci caracteristică celor mai uscate ~5% dintre situații. Comparația cu ani secetoși de referință (2003, 2018, 2022) arată că, în intervalul iunie-august, 2026 s-a plasat sistematic la limita inferioară sau chiar sub traiectoriile acestora, indicând un an cu debite estivale printre cele mai reduse din înregistrări la această stație. Perspectiva pe ultimele 30 de luni (Figura 19, panelul de jos) adaugă contextul temporal al perioadei secetoase: după vârful pronunțat din vara anului 2024 (peste 3.000 m³/s), debitul a intrat într-un regim descendent, cu ape mici tot mai frecvente pe parcursul anului 2025 și cu reveniri de scurtă durată, insuficiente pentru refacerea rezervei.

În 2026, valorile au coborât sub pragul de debit uzual scăzut Q70 = 446 m³/s și apoi sub Q95 = 299 m³/s, atingând 234 m³/s, o valoare situată la limita inferioară a distribuției. Un debit persistent sub Q95 la o stație germană de referință semnalează un aport redus care ajunge, cu decalaj, la intrarea Dunării în țară, indiferent de precipitațiile căzute local, ceea ce explică de ce ploile din vara anului 2026 din sudul României nu au putut ridica nivelul fluviului și confirmă că refacerea debitului Dunării necesită un aport de apă extins și susținut la scara întregului bazin, nu episoade locale de precipitații.

Mitul abundenței: Indicele de Exploatare a Apei (WEI+)

Mecanismul care a împins WEI+ la valori-record este specific unui eveniment compus în spațiul resurselor de apă. Pe de o parte, seceta și temperaturile ridicate au redus resursa de apă reînnoibilă; pe de altă parte, tocmai pentru că 2023 a fost un an uscat și fierbinte, agricultura a pompat cantități record de apă pentru irigații.

Zonele cu cea mai intensă agricultură irigată, Câmpia Bărăganului, Dobrogea, sudul Moldovei, sunt și cele cu cele mai reduse resurse interne de apă, astfel încât cererea a crescut exact acolo unde oferta se prăbușea. Cei doi termeni ai indicelui s-au mișcat în direcții opuse în același timp, iar rezultatul a fost o amplificare neliniară: WEI+ nu a crescut treptat, ci a sărit brusc.

De ce precipitațiile de iarnă și primăvară nu compensează deficitul

Posibile direcții de adaptare

Perspectivă și mesaje-cheie