La scară continentală, aceste episoade ilustrează tendința către valuri de căldură mai timpurii, mai intense și cu un stres termic mai ridicat. Deși iunie 2026 a fost doar a cincea cea mai caldă lună iunie pentru Europa în ansamblu (+1,10°C față de 1991-2020), contrastul regional a fost foarte puternic, Europa de Vest înregistrând cea mai caldă lună iunie.

Succesiunea rapidă a valurilor de căldură din 2026 (mai, iunie și iulie) nu a lăsat solurilor timp de refacere. Umiditatea solului în vestul Europei a fost semnificativ mai scăzută decât în iulie 2022, cu deficite record de precipitații și umiditate în Franța, Spania și în părți din Germania și Marea Britanie. Căldura extremă și seceta s-au amplificat reciproc: incendii devastatoare în Peninsula Iberică și în sudul Franței, debite fluviale în scădere accentuată și, în mijlocul verii, niveluri minime record pe Rin și Dunăre. Iulie 2026 a fost, de asemenea, cea mai caldă lună înregistrată vreodată pentru oceanele non-polare. Un nou El Niño se dezvoltă în Pacific, ceea ce face ca 2027 să fie deja considerat un candidat serios pentru un nou record global.

1

La nivel regional, temperatura medie anuală a fost mai mare decât media intervalului de referință standard la toate stațiile meteorologice analizate (Figura 2b). Harta temperaturilor pentru 2025 confirmă anomalii pozitive în întreaga țară, cu valori care variază între +1,6°C la Mangalia și +2,4°C la Bisoca. Cele mai mari anomalii sunt înregistrate la stațiile Bisoca (+2.38°C, jud. Buzău), Sebeș (+2.35°C, jud. Alba), Dumbrăvița (+2.35°C, jud. Bihor), Bâcleș (+2.32°C, jud. Mehedinți), Miercurea Ciuc (+2.27°C, jud. Harghita), Sfântu Gheorghe (+2.26°C, jud. Covasna), Țarcu (+2.25°C, jud. Caraș-Severin), Polovragi (+2.25°C, jud. Gorj), Săcuieni (+2.24°C, jud. Bihor) și Sibiu (+2.24°C, jud. Sibiu).

Cele mai ridicate temperaturi medii anuale, de peste 13,5°C, s-au înregistrat în sudul Olteniei (Calafat, 13,7°C) și local în Muntenia (București-Filaret, 13,5°C), precum și în zona litoralului sudic a Mării Negre (Constanța, 13,9°C și Mangalia, 13,5°C). Valori termice ridicate, cuprinse între 12 și 13,5°C, au caracterizat areale extinse din Dobrogea (inclusiv Delta Dunării), Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, precum și cea mai mare parte a Banatului și Crișanei. În celelalte regiuni ale țării, incluzând o mare parte din Transilvania și Moldova, regiunile subcarpatice și, izolat, nordul Dobrogei, temperaturile medii anuale au variat, în general, între 10 și 12°C. Zonele montane joase și unele depresiuni intramontane (Brașov, Întorsura Buzăului, Petroșani, Voineasa) s-au caracterizat prin valori cuprinse între 8 și 10°C, în timp ce în cea mai mare parte a zonelor montane, temperatura medie anuală s-a situat între 4 și 8°C. La altitudini mari, de peste 1700-1800 m, valorile termice au scăzut sub 4°C, ajungând izolat la valori negative pe cele mai înalte culmi montane, la circa 2.500 m.

În ceea ce privește temperaturile maxime anuale, anul 2025 ocupă locul al șaselea în seria de observații din ultimii 125 de ani, cu o anomalie de 2,21°C față de perioada de referință 1971-2000 (Figura 3a). Valori mai ridicate ale anomaliei au fost înregistrate în anii 2024 (3,38°C), 2023 (2,70°C), 2019 (2,69°C), 2020 (2,38°C) și 2022 (2,31°C). De asemenea, în ultimii 19 ani, anomaliile temperaturii maxime au fost exclusiv pozitive, aceasta reprezentând cea mai lungă perioadă neîntreruptă cu valori de același semn din întreaga serie de măsurători. Anul 2025 se situează pe locul 5 în topul temperaturilor minime din ultimii 125 de ani, cu o anomalie de 1,97°C, după anii 2024 (2,99°C), 2019 (2,33°C), 2023 (2,33°C) și 2020 (2,08°C), în raport cu perioada de referință 1971-2000 (Figura 3b), iar în ultimii 28 de ani s-au înregistrat doar anomalii pozitive.

Analiza tendințelor temperaturii aerului pentru perioada 1961-2025 evidențiază o încălzire generalizată și robustă pe întreg teritoriul României (Figura 4). Tendințele sunt pozitive și semnificative statistic la toate cele 155 de stații analizate, atât pentru temperatura medie anuală (TT), cât și pentru temperaturile maxime (TX) și minime (TN). La nivelul rețelei de stații, creșterea medie estimată pentru întreaga perioadă este de aproximativ +2,38°C pentru temperatura medie, +2,72°C pentru temperatura maximă și +2,07°C pentru temperatura minimă. Rezultatele indică faptul că încălzirea temperaturilor diurne maxime a fost, în general, mai accentuată decât cea a temperaturilor nocturne minime. 

În cazul temperaturii minime (TN, Figura 4a), creșterile sunt ceva mai moderate comparativ cu TT și TX, dar rămân semnificative: între aproximativ +1,51 și +2,65°C, cele mai pronunțate fiind la Poiana Stampei (+2,65°C), Bisoca (+2,64°C) și Rădăuți (+2,63°C). Pentru temperatura medie anuală (TT), creșterile estimate variază între aproximativ +1,97 și +2,90°C. Cea mai mare valoare apare la Rădăuți (+2,90°C), urmată de Sebeș (+2,83°C), Calafat (+2,73°C), Adjud și Dej (aproximativ +2,70°C). 

Cele mai mari creșteri ale temperaturii maxime anuale (TX) depășesc 3°C în mai multe regiuni. Valoarea maximă este înregistrată la Calafat (+3,28°C), urmată de Săcuieni (+3,22°C), Giurgiu (+3,18°C), Rădăuți (+3,17°C), Câmpeni (+3,13°C) și Adjud (+3,12°C). Aceste valori corespund unor tendințe de aproximativ +0,49-0,51°C/deceniu. În contrast, creșterile TX sunt mai reduse la unele stații montane de mare altitudine, precum Ceahlău-Toaca (+1,67°C), Iezer (+1,71°C) și Vârful Omu (+1,89°C). 

Datele arată o asimetrie între evoluția temperaturilor maxime și a celor minime. Pentru ansamblul stațiilor, creșterea temperaturii maxime anuale este cu aproximativ 0,7°C mai mare decât cea a temperaturii minime pe parcursul perioadei analizate. Această diferență arată că schimbarea climatică observată în România nu constă doar într-o deplasare uniformă a temperaturilor către valori mai ridicate, ci implică și modificări ale amplitudinii și distribuției temperaturilor zilnice. Creșterea deosebit de puternică a temperaturilor maxime este relevantă mai ales pentru evoluția zilelor foarte calde, a valurilor de căldură, a evapotranspirației și a riscului de secetă.

În ceea ce privește extremele zilnice ale anului 2025, cele mai scăzute temperaturi înregistrate în România în 2025 au coborât până la -22,5°C, la Vârful Omu și Întorsura Buzăului (Figura 5a). Valori apropiate au fost măsurate la Obârșia Lotrului (-21,8°C) și Iezer (-21,2°C). Temperaturile foarte scăzute nu s-au limitat însă la regiunile montane și depresionare: în sudul țării, la Călărași și Perișoru, minimele au ajuns la -20,9°C. În ansamblu, cele mai severe valori ale anului s-au situat în intervalul -20,7-22,5°C (Figura 5a). Cele mai mari zece valori ale temperaturii maxime (ºC) din 2025 s-au înregistrat pe 26 iulie, când temperaturile au depășit 41 ºC, iar maximul a fost înregistrat la Calafat – 43,4 ºC, urmat de Băilești cu 42,7 ºC, Bechet cu 42,3 ºC, Drobeta-Turnu Severin cu 42,2°C, Giurgiu cu 41,8°C, Lugoj 41,7°C, Moldova Veche 41,6°C,  Cernavodă/București-Filaret 41,5°C, Turnu Măgurele 41,4°C și Caracal 41,3°C (Figura 5b).

Privite împreună, cele șase caracteristici descriu tranziția de la un climat în care valurile de căldură erau rare și relativ scurte către un regim caracterizat prin episoade repetate, persistente și cu o severitate cumulată mult mai mare. Creșterea numărului de zile afectate și a severității sezoniere este mai accentuată decât modificarea intensității medii, ceea ce arată că principala transformare constă în extinderea temporală a căldurii extreme. 

Pentru a plasa evenimentele recente într-un context istoric, valurile de căldură au fost clasificate în funcție de intensitatea cumulată, exprimată în°C·zile (Figura 8). Acest indicator combină amplitudinea depășirii pragului TX90p cu durata evenimentului și permite diferențierea dintre episoadele scurte și foarte intense și cele mai moderate, dar persistente. O valoare ridicată poate rezulta atât din temperaturi mult peste pragul climatologic, cât și din menținerea condițiilor extreme pe parcursul mai multor zile consecutive. Clasamentul arată că cele mai severe valuri de căldură din seria analizată sunt concentrate în ultimele două decenii. Primele două poziții sunt ocupate de evenimentele din 2024, cu intensități cumulative de 126 și, respectiv, 122°C·zile. Acestea au durat 15 și 16 zile și au fost caracterizate de temperaturi maxime de 36,6°C și 33,7°C, mediate la nivelul întregii țări. Urmează evenimentul din 2007, cu 117°C·zile, iar episoadele din 2003 și 2012 au atins câte 112°C·zile. În primele zece poziții mai apar evenimente din 2015, 2016, 2019 și 2023. Astfel, nouă dintre cele zece evenimente cu cea mai mare intensitate cumulată s-au produs după anul 2000, iar șapte după 2010, ceea ce confirmă concentrarea valurilor de căldură severe în perioada recentă.

Clasamentul evidențiază și faptul că temperatura maximă atinsă nu determină singură severitatea unui val de căldură. De exemplu, unele evenimente cu temperaturi maxime mai moderate ocupă poziții superioare datorită persistenței lor. Evenimentul din 2003 a avut o temperatură maximă de 30,3°C, dar a durat 14 zile și a acumulat 112°C·zile. În schimb, un episod cu o temperatură maximă mai ridicată poate ocupa o poziție inferioară dacă durata sau depășirea cumulată a pragului climatologic este mai mică. Prin urmare, intensitatea cumulată oferă o măsură mai completă a severității decât temperatura maximă absolută. Evenimentul analizat din 2025 a avut o intensitate cumulată de 48°C·zile, o temperatură maximă de 35,2°C și o durată de șase zile. Acesta ocupă locul 43 în seria evenimentelor identificate și nu se înscrie printre primele zece valuri de căldură. Poziția relativ modestă a acestui episod nu înseamnă însă că sezonul 2025 a fost lipsit de severitate. Clasamentul din Figura 8 se referă la evenimente individuale, în timp ce indicatorii sezonieri integrează toate episoadele produse într-un an. Astfel, severitatea anului 2025 a rezultat mai ales din repetarea valurilor de căldură, nu din existența unui singur eveniment excepțional.

În 2026, cel mai important eveniment identificat până la data ultimei observații disponibile (22.08.2026) a avut o intensitate cumulată de 61°C·zile, o durată de 8 zile și o temperatură maximă de 35,3°C. Evenimentul ocupă locul 25 în seria analizată și a fost, prin urmare, mai persistent și mai sever decât episodul selectat din 2025. Intensitatea sa cumulată a fost cu aproximativ 27% mai mare, în principal datorită duratei mai lungi, în condițiile în care temperaturile maxime ale celor două evenimente au fost aproape identice. Comparația ilustrează importanța persistenței: două valuri de căldură cu maxime similare pot avea severități foarte diferite dacă unul dintre ele se menține mai multe zile.

Cele mai severe evenimente sunt concentrate în perioada recentă, ceea ce confirmă tendințele de creștere a frecvenței, duratei și severității valurilor de căldură. În al doilea rând, nici 2025, nici intervalul analizat din 2026 nu au produs un eveniment aflat în primele zece poziții, dar ambele sezoane au fost caracterizate de valuri de căldură relevante. Acest rezultat arată că evaluarea unui sezon nu trebuie bazată exclusiv pe recordul celui mai intens eveniment. Pentru descrierea completă a riscului trebuie analizate simultan poziția evenimentelor individuale, numărul lor, durata totală și severitatea cumulată a întregului sezon.

Analiza seriilor mediate la nivelul României evidențiază tendința generală de creștere a frecvenței, duratei, intensității și severității valurilor de căldură, însă media națională poate estompa diferențe regionale importante. Pentru a identifica regiunile în care schimbările au fost cele mai pronunțate și pentru a separa persistența valurilor de căldură de depășirea pragurilor termice absolute, analiza este continuată prin examinarea distribuției spațiale a nopților tropicale (TN20), a zilelor toride (TX30) și caniculare (TX35) și a numărului de zile incluse în valuri de căldură (HW), atât pentru tendințele din perioada 1961-2025, cât și pentru anii 2025 și 2026.

Nopțile tropicale (TN > 20°C) prezintă una dintre cele mai puternice diferențieri spațiale dintre indicatorii analizați. În perioada 1961-2025 (Figura 9), creșterea este aproape nulă în numeroase județe din centrul țării, dar ajunge la +21 nopți în Constanța, +17 în Tulcea și +14 în Giurgiu. În 2025, Constanța a înregistrat 22 de nopți tropicale, Tulcea 19, Dolj 15, Giurgiu și Călărași 14 nopți tropicale, iar Mehedinți, Olt și Teleorman 13 nopți tropicale. Contrastul cu interiorul arcului carpatic este foarte puternic: Brașov, Harghita, Covasna, Sibiu și Alba au avut 0 nopți tropicale, iar multe județe din nord au avut doar 0-4. În 2026, până la data disponibilă (22.08.2026), Tulcea și Constanța au acumulat deja 15, respectiv 12 nopți tropicale, iar Arad 14 și Mehedinți 12. Distribuția indică un avantaj climatic evident al regiunilor joase din sud și sud-est pentru depășirea pragului nocturn de 20°C.

Explicația este legată, în primul rând, de climatologia temperaturii minime și de relief. Altitudinea mai mare și răcirea nocturnă eficientă limitează depășirea pragului fix de 20°C în centrul și în zonele montane, chiar și într-un climat în încălzire. În schimb, câmpiile joase din sud și est pornesc de la temperaturi minime estivale mai ridicate, astfel încât o deplasare a distribuției temperaturii spre valori mai mari produce rapid mai multe depășiri ale pragului de 20°C.

Studiile observaționale pentru România au documentat creșteri semnificative ale extremelor calde și ale nopților tropicale în regiunile extracarpatice (Busuioc et al., 2015; Nagavciuc et al., 2022; Antonescu et al., 2023). Persistența nopților calde este deosebit de relevantă pentru impact, deoarece reduce posibilitatea de răcire a organismului și a mediului construit după zilele foarte calde. Hărțile arată astfel că încălzirea nocturnă nu reprezintă doar o intensificare a valurilor de căldură existente, ci și o extindere a stresului termic pe întregul ciclu zi-noapte. Văzute în ansamblu, nopțile tropicale (TN > 20°C) reprezintă un indicator important al stresului termic deoarece arată că temperaturile ridicate persistă și în timpul nopții, limitând posibilitatea de recuperare după căldura acumulată în timpul zilei.

Durata valurilor de căldură a crescut în toate județele României în perioada 1961-2025, dar semnalul este clar neuniform spațial (Figura 10). Anul 2025 scoate și mai bine în evidență nucleul vestic și central: Alba a acumulat 42 de zile cu valuri de căldură, Gorj 40, Hunedoara 38, Sibiu 37, iar Caraș-Severin și Vâlcea câte 35 de zile. Prin comparație, în nord-est valorile au fost mult mai mici: 11 zile în Botoșani, 14 în Iași și 17 în Vaslui. În 2026, pentru intervalul cu date disponibile (1.05-22.08.2026), maximele sunt din nou în nord-vest și vest, cu 34 în Bihor, 31 în Satu Mare și 26 de zile în Sălaj, față de numai 8 zile în Constanța și 12 în Tulcea. Aceste valori arată că persistența episoadelor calde este în prezent deosebit de pronunțată în vestul și centrul României, chiar dacă maximele absolute de temperatură nu se concentrează neapărat în aceleași regiuni.

Acest contrast regional este important deoarece un val de căldură este definit prin depășirea unor praguri climatologice locale și prin persistența temperaturilor ridicate, nu exclusiv prin atingerea celor mai mari temperaturi absolute. Vestul și centrul României au, din punct de vedere climatologic, veri mai moderate decât sudul și estul; în consecință, o încălzire persistentă poate depăși mai ușor și pentru mai multe zile pragurile relative specifice acestor regiuni.

Carpații contribuie suplimentar la diferențierea regională prin modificarea circulației maselor de aer. În schimb, în regiunile extracarpatice din sud și est, climatul de vară este deja mai cald și mai continental, ceea ce favorizează atingerea unor praguri absolute foarte ridicate, fără ca schimbarea unui indice relativ de val de căldură să fie neapărat maximă acolo.

Numărul zilelor toride (TX > 30°C) (Figura 11) a crescut puternic în aproape întreaga țară între 1961 și 2025, dar cele mai mari schimbări se concentrează în sud. În 2025, sudul a avut un sezon excepțional: Dolj a ajuns la +80 de zile cu TX > 30°C, Olt la +75 de zile, Teleorman și Giurgiu la +78 de zile, Călărași la +75  de zile și Brăila la +70 de zile. Chiar și în vest și sud-vest au fost înregistrate valori foarte mari, precum +68 de zile în Mehedinți și +64 în Timiș. În 2026, până la momentul analizat (22.08.2026), maximele rămân în sud: Dolj +56 de zile, Teleorman și Giurgiu aproximativ 53-54 de zile, Călărași +53 de zile și Olt +50 de zile, față de numai +8 zile în Harghita și aproximativ 12-15 în Covasna și Brașov.

Temperaturile maxime zilnice de cel puțin 35°C caracterizează episoade de căldură diurnă foarte intensă și sunt utilizate aici pentru identificarea zilelor caniculare. Spre deosebire de definiția valurilor de căldură bazată pe percentila care stabilește un prag diferit pentru fiecare regiune în funcție de climatologia locală, pragul de 35°C este absolut și identic pentru întreg teritoriul României. Indicatorul permite astfel identificarea regiunilor în care temperaturile ating efectiv valori foarte ridicate, cu relevanță directă pentru stresul termic, sănătatea populației, agricultură, ecosisteme și cererea de energie pentru răcire. O zi cu 33-34°C poate reprezenta o anomalie termică foarte mare într-o regiune mai rece și poate face parte dintr-un val de căldură, dar nu este clasificată drept zi caniculară conform pragului utilizat aici. Pragul de 35°C selectează cele mai severe extreme termice diurne și produce o distribuție spațială mult mai concentrată decât pragul de 30°C.

În perioada 1961-2025 (Figura 12), cele mai mari creșteri ale zilelor caniculare apar în sud. În schimb, în centrul și nordul țării, schimbarea este foarte mică, de numai 0-2 zile în majoritatea județelor. În 2025, nucleul extremelor de temperatură maximă a fost foarte clar situat în Câmpia Română, iar estul și mai ales nord-estul nu reprezintă maximul național al acestui indicator.

Distribuția spațială a diferiților indicatori ai temperaturilor extreme și ai valurilor de căldură confirmă că intensitatea extremelor termice și persistența valurilor de căldură nu sunt sinonime. Pragurile absolute de 35°C sunt depășite mai frecvent în regiunile joase și climatologic mai calde, în special în Câmpia Română și, în anumite veri, în Câmpia de Vest. În est și sud-est, mișcările de aer cald și uscat dinspre sud și est, deficitul de precipitații și continentalitatea pot amplifica temperaturile maxime. Totuși, harta (Figura 12) arată că pentru pragul foarte ridicat de 35°C maximul nu este „estul” în ansamblu, ci mai ales sudul și sud-vestul, cu contribuții importante în sud-est în anumiți ani. În același timp, indicii de valuri de căldură bazați un prag relativ, în acest caz percentila de 90, pot crește mai mult în vest și centru, deoarece măsoară abaterea față de climatologia locală. Această distincție este esențială pentru comunicarea riscului: un teritoriu poate avea o schimbare relativă foarte mare a valurilor de căldură fără să dețină recordurile naționale de temperatură maximă.

În scenariul RCP4.5 (prima coloană în Figura 13), schimbarea liniară estimată pentru perioada 1971–2100 este de aproximativ +3,25°C iarna, +2,75°C primăvara, +2,69°C vara și +2,39°C toamna. Pentru temperatura medie anuală, schimbarea totală este de aproximativ +2,76°C. Încălzirea continuă pe tot parcursul perioadei, dar ritmul său devine mai moderat în ultimele decenii ale secolului, în concordanță cu stabilizarea relativă asociată acestui scenariu. Inclusiv într-un scenariu cu emisii intermediare, clima României va rămâne considerabil mai caldă decât cea din perioada 1971-2000. Încălzirea cea mai mare este proiectată pentru iarnă, iar cea mai redusă pentru toamnă.

În scenariul RCP8.5, creșterea temperaturii devine mult mai accentuată, în special după anul 2050. Pentru perioada 1971-2100, schimbarea liniară totală este estimată la aproximativ +5,63°C iarna, +4,67°C primăvara, +4,99°C vara și +4,52°C toamna. Temperatura medie anuală prezintă o schimbare de aproximativ +4,95°C. Spre deosebire de RCP4.5, curbele nu indică o stabilizare către sfârșitul secolului, ci o continuare a încălzirii până în 2100. Intervalele dintre membrii ansamblului (regiunea albastră) se lărgesc către sfârșitul secolului, ceea ce reflectă incertitudinea asociată răspunsului diferitelor modele. Totuși, chiar și limitele inferioare ale ansamblului indică o încălzire substanțială în toate anotimpurile.

Comparația dintre scenarii arată că diferențele sunt importante nu numai pentru media anuală, ci și pentru distribuția sezonieră a încălzirii. În RCP4.5, iarna prezintă cea mai mare schimbare, în timp ce vara și toamna au creșteri ceva mai moderate. În RCP8.5, încălzirea devine mai uniformă pe parcursul anului, dar rămâne deosebit de puternică iarna și vara. Creșterea temperaturilor estivale este direct relevantă pentru valurile de căldură, evapotranspirație, umiditatea solului și necesarul de apă, în timp ce încălzirea iernilor poate modifica durata stratului de zăpadă, acumularea apei în formă solidă și momentul alimentării râurilor. Diferența dintre cele două scenarii este de aproximativ 2,2°C pentru schimbarea temperaturii medii anuale până în 2100. La nivel sezonier, cea mai mare diferență apare iarna, când schimbarea proiectată în RCP8.5 o depășește cu aproximativ 2,38°C pe cea din RCP4.5. Pentru vară, diferența este de aproximativ 2,30°C. Aceste contraste arată că evoluția emisiilor poate modifica substanțial magnitudinea încălzirii, chiar dacă o anumită creștere a temperaturii este proiectată în ambele scenarii.

În ceea ce privește evoluția temporală a frecvenței valurilor de căldură (Figura 14), mediate la nivel de țară, cele două scenarii sunt relativ apropiate în primele decenii ale proiecției, ceea ce reflectă atât inerția sistemului climatic, cât și faptul că diferența de forțare radiativă dintre RCP4.5 și RCP8.5 devine mult mai mare după mijlocul secolului. În RCP4.5, media națională crește puternic după aproximativ 2020-2030, dar spre sfârșitul secolului oscilează în general în jurul a 60-80 zile/an, cu anumiți ani care pot depăși 100 de zile.

În RCP8.5, creșterea devine mult mai accentuată după aproximativ 2050-2060, iar după 2080 media națională se situează frecvent la 120-145 zile/an. Acest nivel înseamnă că o parte foarte mare a sezonului cald poate fi clasificată drept perioadă de val de căldură continuă, în raport cu pragurile climatologice istorice.

Sub RCP8.5, încălzirea de fond deplasează distribuția zilnică a temperaturii suficient de mult, încât depășirile pragurilor istorice nu mai apar doar în episoade scurte și izolate, ci tind să ocupe secvențe tot mai lungi din vară. Acest comportament este consistent cu literatura privind creșterea neliniară a duratei valurilor de căldură odată cu încălzirea regională: fiecare creștere suplimentară de încălzire poate mări disproporționat probabilitatea și durata episoadelor lungi.

Diferența dintre ~+60 zile/an în RCP4.5 și ~+140 zile/an în RCP8.5 la sfârșitul secolului este deosebit de relevantă din punct de vedere al impactului. Ea arată că reducerea forțării radiative limitează substanțial acumularea de zile cu căldură persistentă, chiar dacă nu elimină creșterea față de climatul istoric. Fizic, răspunsul este dominat de deplasarea temperaturii medii către valori mai mari, peste care se suprapune variabilitatea vremii. Când pragurile de val de căldură sunt raportate la 1971-2000, o încălzire puternică face ca aceeași variabilitate sinoptică să producă mult mai multe zile deasupra pragului. Persistența poate fi amplificată suplimentar de feedback-uri sol-atmosferă în perioadele uscate, când reducerea evapotranspirației favorizează o fracție mai mare a energiei disponibile pentru încălzirea sensibilă a aerului.

Figura 15 prezintă schimbarea proiectată a numărului anual de zile care fac parte din valuri de căldură, comparativ cu climatul de referință 1971-2000. Sunt analizate două scenarii de emisii, RCP4.5 și RCP8.5, și două intervale viitoare, 2041-2070 și 2071-2100. Indicatorul este relevant deoarece nu arată doar cât de ridicate pot deveni temperaturile, ci mai ales cât timp pot persista condițiile de căldură extremă.

Rezultatele indică o creștere substanțială a duratei cumulate a valurilor de căldură în toate regiunile României, însă amplitudinea schimbării depinde puternic de scenariul climatic și de perioada analizată. În scenariul RCP4.5, pentru 2041-2070 creșterea medie la nivelul României este de aproximativ +51 zile/an. Diferențele regionale sunt încă relativ moderate, valorile fiind în general de aproximativ +40–60 zile/an, dar cu creșteri mai mari în sud și sud-est. Spre sfârșitul secolului (2071-2100), media națională crește la aproximativ +63 zile/an, iar contrastul spațial devine mai pronunțat, mai ales în sud-est.

Pentru scenariul RCP8.5 (Figura 15b), în intervalul 2041-2070, creșterea medie la nivelul României este de aproximativ 69 de zile, cu valori mai reduse în nord și nord-vest și mai ridicate în sud-est, unde depășesc local 90 de zile. Spre sfârșitul secolului (2071-2100), diferențele regionale se estompează, iar intensificarea devine severă pe întreg teritoriul țării. Creșterea medie ajunge la aproximativ 122 de zile, cu valori între circa 107 zile în nord și 137 de zile în sud-est. Rezultatele arată că în absența unei reduceri substanțiale a emisiilor, zilele afectate de valuri de căldură ar putea ocupa o parte considerabilă a sezonului cald, cu implicații majore pentru sănătate, agricultură, ecosisteme, resursele de apă și consumul de energie.

Figura 16 prezintă schimbarea proiectată a numărului anual de valuri de căldură, față de climatul de referință 1971-2000, pentru scenariile RCP4.5 și RCP8.5 și pentru perioadele 2041-2070 și 2071-2100. Aceasta arată câte evenimente distincte de val de căldură se produc într-un an. Cei doi indicatori trebuie interpretați împreună: un număr mai mare de zile cu val de căldură nu implică în mod necesar și un număr mai mare de evenimente. Aceleași zile pot fi distribuite în numeroase episoade relativ scurte sau, dimpotrivă, pot forma câteva valuri de căldură foarte lungi.

În scenariul RCP4.5, schimbarea este relativ uniformă și indică o creștere a frecvenței evenimentelor în întreaga țară. Pentru 2041-2070, media națională este de aproximativ +5 valuri de căldură/an, majoritatea județelor înregistrând creșteri de +4 până la +6 evenimente. Spre sfârșitul secolului, creșterea medie ajunge la aproximativ +6 evenimente/an, iar în sudul și sud-estul țării sunt proiectate local aproximativ +7 evenimente/an.

Pentru RCP8.5, situația este diferită. În perioada 2041-2070, creșterea este de aproximativ +5 evenimente/an la nivel național, cu valori de +5-6 evenimente în cea mai mare parte a țării. În perioada 2071-2100 apare însă un contrast spațial foarte pronunțat: în nord și nord-vest se mențin creșteri de aproximativ +5-6 valuri/an, în timp ce în sud și sud-est schimbarea scade la numai aproximativ +3-4 evenimente/an. De exemplu, în nord sunt proiectate valori de +6 evenimente în județe precum Satu Mare, Maramureș, Suceava sau Botoșani, în timp ce în numeroase județe sudice creșterea este de numai +3-4 evenimente. Această aparentă scădere a numărului de valuri de căldură din sud nu indică o reducere a temperaturilor extreme. Dimpotrivă, comparația cu Figura 15 arată exact contrariul. În RCP8.5, pentru 2071-2100, numărul total de zile cu val de căldură crește în medie cu aproximativ +122 zile/an, iar în sud valorile ajung frecvent la aproximativ +125-135 zile/an. Prin urmare, sudul României ajunge să aibă mai puține evenimente distincte, dar valuri de căldură mult mai lungi.

Explicația este legată de modul în care sunt delimitate evenimentele. Pentru ca două valuri de căldură să fie considerate evenimente separate, trebuie să existe între ele o întrerupere suficientă a condițiilor foarte calde. Într-un climat puternic încălzit, cum este cel proiectat pentru sfârșitul secolului în RCP8.5, zilele relativ mai răcoroase care separă în prezent episoadele de căldură devin tot mai rare, în special în regiunile sudice, climatologic mai calde. Perioade care în climatul actual ar fi fost identificate drept două sau trei valuri de căldură distincte pot deveni astfel un singur episod foarte lung și persistent. Numărul evenimentelor poate, prin urmare, să se stabilizeze sau chiar să scadă, concomitent cu o creștere foarte mare a duratei lor totale. Contrastul nord–sud din RCP8.5 poate fi interpretat în același mod. În nordul României, climatul de fond rămâne suficient de moderat încât episoadele foarte calde să fie încă întrerupte mai frecvent de perioade mai răcoroase. Încălzirea produce astfel mai multe depășiri ale pragului TX90p, care continuă să apară sub forma unor evenimente distincte, ceea ce explică menținerea unei creșteri de aproximativ +5-6 valuri/an. În sud, unde încălzirea și durata cumulată a căldurii extreme sunt mult mai mari, aceste întreruperi devin mai rare, iar evenimentele tind să se unească. Astfel, gradientul nord-sud, cu mai multe evenimente distincte în nord și mai puține în sud, reflectă în primul rând o schimbare a persistenței și structurii temporale a valurilor de căldură, nu o intensificare mai slabă a căldurii în sud.

Acesta este unul dintre cele mai importante rezultate ale celor două figuri analizate împreună. În RCP8.5, spre sfârșitul secolului, frecvența evenimentelor luată separat poate deveni un indicator înșelător al severității schimbării. Sudul țării poate înregistra o creștere de numai aproximativ +3-4 valuri de căldură/an, dar simultan peste +120-130 zile suplimentare/an incluse în astfel de episoade. Mesajul nu este, așadar, că valurile de căldură devin mai puțin importante în sud, ci exact invers: ele devin atât de persistente încât evenimente care anterior erau separate tind să se contopească în perioade foarte lungi de căldură extremă.

Autori