Rezumatul raportului
O privire de ansamblu și rolul comunității științifice
dr. Cristian Presură
SUMAR
Capitolul analizează influența activităților umane asupra schimbărilor climatice și rolul comunității științifice în înțelegerea și comunicarea acestui fenomen. Încălzirea globală, cauzată în principal de emisiile de dioxid de carbon, este un fapt recunoscut de comunitatea științifică internațională. Cercetătorii folosesc modele climatice pentru a prezice fenomene extreme, cum ar fi valurile de căldură și inundațiile, și confirmă aceste predicții prin măsurători directe și indirecte. Comunitatea științifică joacă un rol crucial în educarea publicului și influențarea deciziilor politice, subliniind importanța adoptării de măsuri pentru reducerea emisiilor și adaptarea la schimbările climatice. În România, impactul fenomenelor extreme este resimțit prin secete severe și valuri de căldură intense, iar cercetătorii subliniază nevoia urgentă de a acționa. Comunitatea științifică trebuie să rămână obiectivă și să furnizeze date precise, esențiale pentru deciziile politice și informarea publicului.
Încălzirea globală, rezultat direct al influenței omului, este un fenomen înțeles și recunoscut de comunitatea științifică internațională. Ea îndeplinește cele două cerințe ale unui model științific: face predicții pe baza unor modele matematice și confirmă acele predicții prin măsurători.
Simplu spus, nu este suficient să admitem că temperatura globală medie crește din cauza creșterii concentrației de dioxid de carbon; este important să calculăm exact valoarea (care se apropie de un grad și jumătate în era industrială) și să o verificăm prin măsurători directe (cum ar fi termometre în stații de măsurare și sateliți pe orbita Pământului) sau indirecte (de exemplu, prin expansiunea apei oceanului). Încălzirea globală satisface aceste două criterii: teorie și experiment.
O consecință a încălzirii globale sunt fenomenele extreme, precum valurile de căldură, secetele inundațiile. La prima vedere, este paradoxal: încălzirea globală este responsabilă de creșterea temperaturii medii a Pământului cu peste un grad în era industrială. Ce înseamnă un grad? Pare puțin! Și de ce ar conduce asta la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi inundații, furtuni mai devastatoare sau, dimpotrivă, secetă și recorduri de temperaturi?
De fapt, primele consecințe negative ale încălzirii globale nu le vedem direct în creșterea temperaturii medii globale, ci în fenomenele extreme care se manifestă local. Motivul este următorul: atmosfera Pământului este un sistem complex. Cum se spune adesea, bătaia de aripi a unui fluture în Brazilia poate provoca o furtună în altă parte a lumii. Pe de altă parte, nu este neapărat adevărat că, dacă vedem o furtună, vom găsi automat un fluture responsabil de asta. De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, o furtună are nenumărate cauze care conlucrează pentru a produce furtuna.
Este important să înțelegem complexitatea întregului fenomen al încălzirii globale înainte de a avea așteptări nerealiste de la modelele climatologice și de la interpretarea măsurătorilor. Fizica Pământului nu este totuna cu fizica atomului; dacă în al doilea caz putem calcula precis spectrele atomilor, adesea de la modele ab-initio, în primul caz complexitatea interacțiunilor din ecosistemul Pământului face dificile predicțiile cu acuratețe ridicată. În practică, cele mai multe predicții sunt statistice, cu erori mai mari sau mai mici.
Dacă acest lucru este înțeles și acceptat de comunitatea științifică, este mai puțin înțeles și acceptat de societate. O vară mai răcoroasă poate șterge amintirea unor veri caniculare. Ne putem întreba cum putem convinge societatea, în ansamblul ei, de ceea ce comunitatea științifică acceptă azi ca pe un fapt de la sine înțeles: că fenomenele extreme din ultimul timp sunt o consecință directă a contribuției umane la încălzirea globală și anume acumularea de dioxid de carbon în atmosferă.
Pentru comunitatea științifică este evident faptul că frecvența ridicată a multor fenomene extreme este o consecință a influenței omului în încălzirea globală, deoarece modelele climatice prezic acest lucru. În cele mai multe cazuri, oamenii de știință înțeleg mecanismele fizice din spatele formării acestor fenomene extreme, chiar dacă nu pot face întotdeauna predicții exacte. Pentru omul obișnuit, această legătură nu este evidentă.
Din fericire, lucrări precum cea de față aduc informații utile și pentru publicul larg din România. Când este vorba despre România, țara în care trăiesc cei interesați de rezultate, graficele care arată frecvența crescută a valurilor de căldură din ultima perioadă devin instantaneu mai relevante. Este vorba despre noi, despre fiecare dintre noi și, mai ales, despre generația copiilor noștri. Mulți cititori se vor regăsi în observații directe, precum creșterea intensității valurilor de căldură și a numărului acestora. Dintr-o dată, măsurătorile devin credibile și pentru cei care nu sunt oameni de știință.
Un lucru pe care publicul larg trebuie să îl înțeleagă, chiar și la un nivel general, este conceptul de „punct critic”. În esență, este momentul când evoluția unui sistem devine ireversibilă. Un elastic, de exemplu, dacă este întins puțin, revine la situația inițială. Dacă este însă întins foarte mult, se poate rupe; situația devine acum ireversibilă.
Capitolul 6 face o analiză a tipurilor de puncte critice în contextul încălzirii globale. Astăzi, cantitatea ridicată de dioxid de carbon a avut deja o influență covârșitoare asupra climei Pământului, încât se poate foarte bine ca, chiar dacă reducem conținutul de dioxid de carbon la nivelul preindustrial, să nu mai găsim același Pământ ca cel de dinainte.
Iar veștile nu sunt deloc bune. Estimările indică faptul că multe puncte critice climatice sunt atinse odată ce temperatura medie globală depășește 1,5°C față de perioada preindustrială. Ori, azi ne apropiem vertiginos de această valoare. Simplu spus, s-ar putea să fi atins aceste puncte critice, doar că încă nu am realizat asta. Un exemplu de punct critic climatic este pădurea amazoniană: despăduririle și schimbările climatice pot transforma această pădure în savană. Procesul ar elibera cantități semnificative de CO₂ în atmosferă, accelerând încălzirea globală.
Un alt punct critic climatic este Circulația Meridianală din Atlantic, care redistribuie căldura și dioxidul de carbon atât din apa de la suprafața oceanului, cât și pe verticală, între nivelurile oceanului. Încălzirea globală slăbește această circulație și, peste un prag critic, o poate chiar opri, cu impact major asupra modului în care căldura se distribuie în zonele învecinate Atlanticului.
Dintre punctele critice sociale, capitolul 6 menționează pe cele negative (crize financiare, migrații, conflicte politice, polarizare socială și crize medicale) dar și pe cele pozitive (cum ar fi adoptarea pe scară largă a vehiculelor electrice, care contribuie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră). De fapt, acestea din urmă sunt singurele puncte critice de control pe care societatea le are în mod direct la îndemână.
Cât de relevante sunt aceste lucruri pentru România? Capitolul 6 ne amintește că România este vulnerabilă la fenomene climatice extreme precum seceta, valurile de căldură și reducerea biodiversității. Pentru toate acestea, circulația meridională din Atlantic joacă un rol important. Slăbirea acestei circulații, datorată încălzirii globale, va conduce iarna la scăderea numărului de zile cu zăpadă. Condițiile de secetă se vor accentua, iar debitele râurilor vor scădea atât iarna cât și vara.
Fenomenele extreme, consecință a încălzirii globale, mai au un ingredient: curenții de aer de mare altitudine. Curenții de aer se formează datorită diferențelor de temperatură dintre două zone, care generează astfel diferențe între presiuni, iar aerul cu presiunea mai mare (cel rece) este împins către cel cu presiunea mai mică (cel cald). Dacă temperatura ar fi fost aceeași peste tot, presiunea ar fi fost, de asemenea, egală și aerul ar fi rămas în loc.
Pentru curenții de aer de mare altitudine, este importantă diferența de temperatură dintre zona Arcticii, aproape de Polul Nord (mai rece) și zona ecuatorului (mai cald). Încălzirea globală crește temperatura peste tot, însă, în practică, Polul Nord se încălzește mai repede decât ecuatorul. Aceasta înseamnă că scade diferența de temperatură dintre Polul Nord arctic și ecuator.
La o diferență de temperatură mai mică, scade și curentul de aer de mare altitudine (jet stream), determinându-l să aibă forme geometrice mai sinuoase și să creeze situații meteorologice stagnante (pentru că aerul rece și cel cald nu se mai schimbă așa de repede). Vom avea blocaje atmosferice. Consecința este că schimbările de vreme vor fi mai rare în timp; valurile de căldură, atunci când vor apărea, vor dura mai mult.
Frecvența și intensitatea acestor valuri de căldură în România este discutată de capitolul 2. Statisticile arată că ceea ce experimentăm în viața noastră (valuri de căldură mai multe în ultimele veri) este confirmat de măsurători: în ultimii 70 de ani, în România s-a înregistrat o creștere atât a frecvenței, cât și a duratei valurilor de căldură. Dacă majoritatea județelor au înregistrat creșteri între 10 și 15 zile pe an ale valurilor de căldură, aceste creșteri sunt de peste 25 de zile în zonele din sud-vestul și estul țării.
Astăzi, recordurile din România vin împreună cu cele din lume. Dacă la nivel global, 22 iulie 2024 a fost cea mai caldă zi cel puțin din 1940, în perioada iunie-iulie 2024 România a fost lovită de cel mai intens și lung val de căldură din istoria recentă; 75% din zilele acestor două luni au reprezentat valuri de căldură.
Predicțiile climatologice restrânse la teritoriul României nu arată deloc încurajator, în cele două scenarii studiate (emisii medii de dioxid de carbon și emisii ridicate). De acum 100 de ani, temperatura medie din România a crescut cu aproape 2 grade. Ea va crește încă cu peste 1,5 grade până în 2100 (în scenariul emisiilor medii) și chiar încă cu peste 4 grade în scenariul emisiilor ridicate.
Impactul acestor creșteri de temperaturi asupra fenomenelor extreme în România, cum sunt valurile de căldură, este major. Până în anul 2050, s-ar putea înregistra până la 2-3 valuri de căldură suplimentare în zonele vestice și nordice, pentru scenariul emisiilor medii, cu o durată suplimentară a valurilor de căldură de 20 de zile. În scenariul pesimist, până în anul 2100, durata valurilor de căldură poate ajunge la 5 luni pe an în zona de sud și sud-est a României!
Astăzi, în lume, 80% din energia globală este încă obținută prin arderea combustibililor fosili. Este puțin probabil ca țintele acordului de la Paris să fie atinse și ca situația să se amelioreze, cel puțin pe termen scurt. De aceea este extrem de important ca aceste cifre ale valurilor de căldură să ajungă pe masa decidenților din România. Impactul valurilor de căldură asupra vieții cetățenilor trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate; măsurile de pregătire pentru anul viitor și anii ce vin trebuie luate chiar de acum!
Încălzirea globală crește temperatura medie a Pământului; e normal atunci să ne așteptăm, statistic, la mai multe valuri de căldură și perioade secetoase mai lungi. Dar e mai mult de-atât.
Deoarece zona arctică se încălzește mai repede decât ecuatorul, scade diferența de temperatură dintre ele. Curentul jet își scade din intensitate și astfel „răcirea” care vine de la structurile de presiune care se deplasează sub influența curentului jet este mai puțin eficientă. De aceea, valurile de căldură și secetele din România, atunci când vor apărea, se vor întinde pe perioade mai mari de timp. Efectul este mai pronunțat în orașe, denumite și „insule de căldură urbană”, datorită faptului că betonul și asfaltul rețin căldura.
În plus, temperaturile mai ridicate duc la creșterea evaporării apelor din lacuri și sol. Aceasta poate epuiza sursele de apă de pe uscat și usca pământul, contribuind la condiții de secetă. Adițional, temperaturile mai ridicate duc și la rate mai mari de transpirație a plantelor, care usucă și mai mult vegetația, făcând seceta și mai pronunțată.
Problema secetei este abordată în capitolul 3. Aici se arată cum seceta înregistrată între 2018 și 2020 este cea mai lungă înregistrată vreodată. Suprafața afectată de ariditate a crescut astăzi cu 41,5% față de perioada 1971-1980. Mecanismul fizic este crearea unui dom de căldură deasupra Europei, datorat unui sistem persistent de înaltă presiune. Acest dom de căldură favorizează temperaturi record și secete severe. În România, 96% din suprafața țării era afectată de secetă moderată, în iulie 2022, când s-a atins această extremă. Măsurători în celuloza inelelor copacilor din pădurile munților Călimani au arătat că tendința de uscare din estul Europei este fără precedent în ultimii 700 de ani.
Temperaturile ridicate usucă solul, dăunează culturilor și alimentează incendii de vegetație. Dar mai este un lucru. Aceste temperaturi ridicate determină creșterea umidității în atmosferă, care rezultă într-o capacitate ridicată de precipitații. În România, această creștere nu se manifestă egal pe tot parcursul anului. Vara vom avea din ce în ce mai multe valuri de căldură și secete, iarna mai puțină zăpadă (un lucru deja confirmat de măsurătorile ultimilor 60 de ani), iar precipitațiile se vor manifesta mai puternic primăvara și în special toamna, și diferit în funcție de regiune.
În capitolul 3 aflăm că jumătatea de nord-vest a României ar putea înregistra precipitații excedentare, deși va ploua peste tot mai mult. Iarna va ninge mai mult în sudul țării și mai puțin în est. Dacă comparăm anotimpurile, cele mai clare schimbări ale precipitațiilor sunt pentru sezonul de vară. Aici tendința este clar negativă, cu cea mai ploioasă vară în anul 1958 și cea mai secetoasă în anul 2000.
Un punct important este legat de definiția secetei, considerată în general dată de cantitatea de deficit de precipitații. În capitolul 3 se argumentează că ar trebui luată în calcul și temperatura, pentru că o valoare ridicată a temperaturii crește rata de evaporare și reduce umiditatea solului, amplificând efectul secetei, chiar și atunci când precipitațiile sunt cam aceleași.
Variații de precipitații vor exista de la o regiune la alta. Încălzirea globală însă va crește numărul de precipitații în special în nordul țării; în sud ele ar putea să aibă chiar o scădere. Ce ne spun aceste analize? Că apa va deveni o resursă vitală vara, în special în sudul țării. Nu numai populația poate fi afectată direct, dar mai ales culturile agricole, afectate de secetele din ce în ce mai prelungite.
Cum am menționat deja, la baza multor efecte extreme, consecințe ale încălzirii globale, stă creșterea cantității de vapori de apă din atmosferă. Așa cum știm din experiența cu sauna, cu cât aerul este mai cald, cu atât el poate reține mai mulți vapori de apă. Pentru fiecare creștere de 1°C a temperaturii, atmosfera poate reține cu aproximativ 7% mai multă umiditate.
Acești vapori de apă suplimentari nu doar că amplifică efectul de seră (deoarece vaporii de apă sunt un gaz cu efect de seră puternic), dar oferă și mai mult „combustibil” pentru ploi și ninsori mai abundente. Simplu spus, cu mai multă umiditate în atmosferă, furtunile vor produce precipitații mai intense, ducând la inundații.
Capitolul 4 ne arată cum, în următorii 20 de ani, ne așteptăm la o intensificare a furtunilor severe, în special în nordul și sud-estul României. Un rol important îl vor juca două forțe opuse: creșterea instabilității atmosferice (care favorizează furtunile) și creșterea inhibiției convective (care încetinește dezvoltarea furtunilor). În condițiile în care nu se schimbă trendul actual în emisiile de dioxid de carbon, până în 2100 vom mai adăuga patru zile de zile favorabile furtunilor, pe an, în aproape jumătate din teritoriul țării.
Pe viitor, în Europa Centrală și de Est, în scenariul în care emisiile de carbon continuă la același nivel ca cel de astăzi, grindina de mari dimensiuni va avea o probabilitate cu 40-80% mai mare până la sfârșitul secolului. În capitolul 4 este scos în evidență faptul că evoluția viitoare a furtunilor severe depinde și de modul în care România se adaptează la noile provocări ridicate de încălzirea globală. Ca răspuns la secetă, ne putem aștepta la creșterea zonelor irigate. Aceasta însă schimbă microclimatul local, crește conținutul de umiditate atât din sol, cât și din atmosferă, și asta favorizează furtunile.
Pentru toate aceste provocări, înainte de a veni cu măsuri eficiente de reacție sau prevenție, este nevoie, în primul rând, să le înțelegem. De aceea este bine-venită propunerea din capitolul 4 pentru consolidarea infrastructurii de monitorizare și extinderea bazelor de date cu datele astfel obținute. Aceste date trebuie însă să ajungă la cercetători, pentru ca aceștia să le analizeze corespunzător și să tragă concluziile necesare. Nu în ultimul rând, educația despre efectele fenomenelor extreme (și ale încălzirii globale) trebuie continuată, în special în zonele rurale mai îndepărtate, adesea afectate direct de aceste fenomene.
Având în vedere creșterea incidenței fenomenelor meteo extreme și faptul că unele din aceste fenomene au un impact mai mare în zonele urbane (de exemplu valurile de căldură) e important să ne întrebăm care sunt provocările actuale cu care se confruntă orașele din România în fața schimbărilor climatice? Astfel Capitolul 5 ne reamintește că cele mai frecvente hazarduri rămân temperaturile ridicate și furtunile severe. În "insulele de căldură urbană", temperatura depășește adeseori cu 2-3 grade Celsius temperatura din zonele învecinate. Este cunoscut faptul că această diferență este direct proporțională cu aria orașului. Capitolul 5 ne arată cum aproape jumătate din populația orașelor mari este supusă unui risc termic ridicat.
Pentru reducerea acestor riscuri, este crucial ca administrațiile marilor orașe să permită și să încurajeze dezvoltarea spațiilor verzi, precum și modernizarea clădirilor și a infrastructurii ținând cont de evoluțiile climatologice.
Dat fiind acest impact imediat asupra bunăstării și sănătății publice e important să înțelegem și care sunt atitudinile și percepțiile românilor față de schimbările climatice? În Europa, de exemplu, tinerii sunt conștienți de aceste probleme, iar unii dintre ei sunt chiar activi în a-și face cunoscute îngrijorările. Asta este un semn bun, în fond viitorul este al lor. Dar cum stăm la acest capitol în România? Capitolul 9 explorează exact acest subiect și ne prezintă detalii interesante despre modul în care am putea construi o platformă de dialog eficientă cu publicul larg despre schimbările climatice.
În mare, România reflectă parțial tendințele europene; de exemplu, nivelul de interes pentru fenomenele climatice crește odată cu nivelul de pregătire. Între problemele de mediu, doar 7% dintre românii intervievați le consideră prioritare pe cele climatice, pe primele locuri aflându-se problemele precum defrișările și eliminarea deșeurilor menajere.
Interesant este scepticismul relativ ridicat al românilor când vine vorba de cauza schimbărilor climatice: doar jumătate dintre ei cred că acestea sunt cauzate direct de emisiile de carbon din epoca industrială, cealaltă jumătate considerând că procesele naturale, independente de om, joacă un rol la fel de important.
În ciuda mesajelor negaționiste despre încălzirea globală, românii sunt conștienți de impactul schimbărilor climatice, iar unii dintre ei sunt chiar dispuși să își schimbe stilul de viață pentru a reduce impactul asupra mediului. Paradoxal, deși tinerii sunt printre cei care recunosc efectele, se pare că sunt printre cei mai puțin dispuși să își schimbe stilul de viață.
Ce putem învăța din aceste observații? În primul rând, dezvoltarea unei gândiri critice este crucială pentru conștientizarea faptului că schimbările climatice au ca primă cauză influența omului. Campaniile de comunicare, pe de altă parte, trebuie să se concentreze nu doar pe explicații științifice, ci și pe impactul direct asupra vieții oamenilor. Este clar că politicile publice care combat efectele negative ale schimbărilor climatice sau care promovează economia verde nu pot avea succes dacă societatea nu înțelege ce sunt aceste schimbări climatice și nu este de acord să facă schimbări. Să sperăm că, în timp, când evidențele devin puternice și remarcate de societate, aceasta va carbon, ci și pentru a ne pregăti pentru anii ce urmează, cu măsuri care să combată cât mai eficient efectele negative ale încălzirii globale, unele dintre ele deja ireversibile. De acest aspect depinde, în mare parte, calitatea vieții generațiilor care ne vor urma.
De aceea, trecerea în revistă a politicilor climatice din capitolul 7 este binevenită. Apartenența la Uniunea Europeană vine nu doar cu avantaje, ci și cu norme și planuri comune; neutralitatea climatică în anul 2050 nu face excepție. Este bine de știut că România a adoptat o serie de documente strategice pentru a se alinia cu celelalte țări europene. În plus, este binevenită și prezența Comitetului Interministerial privind schimbările climatice, care funcționează la Centrul Guvernului. În perioada următoare, România urmează să adoptă o „strategie de adaptare la schimbările climatice”.
Că este loc de mai bine, nu se poate nega. Nu este de mirare că alte țări vestice sunt în "pole position" când vine vorba de inițiative climatice; România este cel mai adesea reactivă față de acestea. Capitolul 7 menționează o inițiativă pentru o "lege a climei" care ar putea armoniza diferitele aspecte ale implementării. Din păcate însă aceasta nu pare să avanseze la momentul actual în forurile decizionale din România.
Emisiile de dioxid de carbon au fost în 2019 cu 70% mai mici decât cele din 1990; este mai mult o întâmplare, rezultat al tranziției de la economia poluantă și neperformantă din perioada comunistă, la cea de piață a zilelor noastre. Această cifră trebuie să ajungă la 78% în 2030 pentru a atinge neutralitatea climatică în 2050. Ponderea surselor de energie regenerabilă în consumul brut de energie trebuie să crească la 36% în 2030 și 86,1% în anul 2050. Acest proces implică, evident, și un cost. De exemplu, reducerea subvențiilor directe și indirecte care încă există pentru consumul de combustibili fosili va avea pentru România un cost fiscal estimat la 0,42% din PIB în 2021. În plus, vor fi necesare investiții în surse regenerabile de energie (pompe de căldură, hidrogen verde etc.).
În fața acestor provocări, ridicate de raportul de față, comunitatea științifică trebuie să continue să facă ceea ce a făcut dintotdeauna: să fie sinceră în investigațiile ei științifice. Indiferent de ceea ce crede sau își dorește societatea, măsurătorile trebuie să scoată la iveală situația actuală și ceea ce va urma în diferitele scenarii. Așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, consensul comunității științifice este punctul de plecare în luarea unor decizii de către decidenții politici.
Raportul de față are marele avantaj că se referă specific la România. El poate fi folosit pentru a înțelege impactul încălzirii globale asupra țării noastre, în special legătură cu fenomenele extreme, legătura mai puțin cunoscută de public. Desigur, evoluția climei are o puternică componentă statistică, nu putem spune cu siguranță dacă în iulie anul viitor va fi un val de căldură, dar putem spune cu siguranță că vor fi mai multe în anii ce vin. Cu cât rezultatele științifice ale acestui raport ajung mai repede la publicul larg, cu atât societatea va înțelege mai devreme că trebuie să luăm măsuri nu numai pentru a reduce emisiile de carbon, dar și pentru a ne proteja din timp de efectele fenomenelor extreme.
Simplu spus, nu este suficient să admitem că temperatura globală medie crește din cauza creșterii concentrației de dioxid de carbon; este important să calculăm exact valoarea (care se apropie de un grad și jumătate în era industrială) și să o verificăm prin măsurători directe (cum ar fi termometre în stații de măsurare și sateliți pe orbita Pământului) sau indirecte (de exemplu, prin expansiunea apei oceanului). Încălzirea globală satisface aceste două criterii: teorie și experiment.
O consecință a încălzirii globale sunt fenomenele extreme, precum valurile de căldură, secetele inundațiile. La prima vedere, este paradoxal: încălzirea globală este responsabilă de creșterea temperaturii medii a Pământului cu peste un grad în era industrială. Ce înseamnă un grad? Pare puțin! Și de ce ar conduce asta la fenomene meteorologice extreme, cum ar fi inundații, furtuni mai devastatoare sau, dimpotrivă, secetă și recorduri de temperaturi?
De fapt, primele consecințe negative ale încălzirii globale nu le vedem direct în creșterea temperaturii medii globale, ci în fenomenele extreme care se manifestă local. Motivul este următorul: atmosfera Pământului este un sistem complex. Cum se spune adesea, bătaia de aripi a unui fluture în Brazilia poate provoca o furtună în altă parte a lumii. Pe de altă parte, nu este neapărat adevărat că, dacă vedem o furtună, vom găsi automat un fluture responsabil de asta. De ce? Pentru că, de cele mai multe ori, o furtună are nenumărate cauze care conlucrează pentru a produce furtuna.
Este important să înțelegem complexitatea întregului fenomen al încălzirii globale înainte de a avea așteptări nerealiste de la modelele climatologice și de la interpretarea măsurătorilor. Fizica Pământului nu este totuna cu fizica atomului; dacă în al doilea caz putem calcula precis spectrele atomilor, adesea de la modele ab-initio, în primul caz complexitatea interacțiunilor din ecosistemul Pământului face dificile predicțiile cu acuratețe ridicată. În practică, cele mai multe predicții sunt statistice, cu erori mai mari sau mai mici.
Dacă acest lucru este înțeles și acceptat de comunitatea științifică, este mai puțin înțeles și acceptat de societate. O vară mai răcoroasă poate șterge amintirea unor veri caniculare. Ne putem întreba cum putem convinge societatea, în ansamblul ei, de ceea ce comunitatea științifică acceptă azi ca pe un fapt de la sine înțeles: că fenomenele extreme din ultimul timp sunt o consecință directă a contribuției umane la încălzirea globală și anume acumularea de dioxid de carbon în atmosferă.
Pentru comunitatea științifică este evident faptul că frecvența ridicată a multor fenomene extreme este o consecință a influenței omului în încălzirea globală, deoarece modelele climatice prezic acest lucru. În cele mai multe cazuri, oamenii de știință înțeleg mecanismele fizice din spatele formării acestor fenomene extreme, chiar dacă nu pot face întotdeauna predicții exacte. Pentru omul obișnuit, această legătură nu este evidentă.
Din fericire, lucrări precum cea de față aduc informații utile și pentru publicul larg din România. Când este vorba despre România, țara în care trăiesc cei interesați de rezultate, graficele care arată frecvența crescută a valurilor de căldură din ultima perioadă devin instantaneu mai relevante. Este vorba despre noi, despre fiecare dintre noi și, mai ales, despre generația copiilor noștri. Mulți cititori se vor regăsi în observații directe, precum creșterea intensității valurilor de căldură și a numărului acestora. Dintr-o dată, măsurătorile devin credibile și pentru cei care nu sunt oameni de știință.
Un lucru pe care publicul larg trebuie să îl înțeleagă, chiar și la un nivel general, este conceptul de „punct critic”. În esență, este momentul când evoluția unui sistem devine ireversibilă. Un elastic, de exemplu, dacă este întins puțin, revine la situația inițială. Dacă este însă întins foarte mult, se poate rupe; situația devine acum ireversibilă.
Capitolul 6 face o analiză a tipurilor de puncte critice în contextul încălzirii globale. Astăzi, cantitatea ridicată de dioxid de carbon a avut deja o influență covârșitoare asupra climei Pământului, încât se poate foarte bine ca, chiar dacă reducem conținutul de dioxid de carbon la nivelul preindustrial, să nu mai găsim același Pământ ca cel de dinainte.
Iar veștile nu sunt deloc bune. Estimările indică faptul că multe puncte critice climatice sunt atinse odată ce temperatura medie globală depășește 1,5°C față de perioada preindustrială. Ori, azi ne apropiem vertiginos de această valoare. Simplu spus, s-ar putea să fi atins aceste puncte critice, doar că încă nu am realizat asta. Un exemplu de punct critic climatic este pădurea amazoniană: despăduririle și schimbările climatice pot transforma această pădure în savană. Procesul ar elibera cantități semnificative de CO₂ în atmosferă, accelerând încălzirea globală.
Un alt punct critic climatic este Circulația Meridianală din Atlantic, care redistribuie căldura și dioxidul de carbon atât din apa de la suprafața oceanului, cât și pe verticală, între nivelurile oceanului. Încălzirea globală slăbește această circulație și, peste un prag critic, o poate chiar opri, cu impact major asupra modului în care căldura se distribuie în zonele învecinate Atlanticului.
Dintre punctele critice sociale, capitolul 6 menționează pe cele negative (crize financiare, migrații, conflicte politice, polarizare socială și crize medicale) dar și pe cele pozitive (cum ar fi adoptarea pe scară largă a vehiculelor electrice, care contribuie la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră). De fapt, acestea din urmă sunt singurele puncte critice de control pe care societatea le are în mod direct la îndemână.
Cât de relevante sunt aceste lucruri pentru România? Capitolul 6 ne amintește că România este vulnerabilă la fenomene climatice extreme precum seceta, valurile de căldură și reducerea biodiversității. Pentru toate acestea, circulația meridională din Atlantic joacă un rol important. Slăbirea acestei circulații, datorată încălzirii globale, va conduce iarna la scăderea numărului de zile cu zăpadă. Condițiile de secetă se vor accentua, iar debitele râurilor vor scădea atât iarna cât și vara.
Fenomenele extreme, consecință a încălzirii globale, mai au un ingredient: curenții de aer de mare altitudine. Curenții de aer se formează datorită diferențelor de temperatură dintre două zone, care generează astfel diferențe între presiuni, iar aerul cu presiunea mai mare (cel rece) este împins către cel cu presiunea mai mică (cel cald). Dacă temperatura ar fi fost aceeași peste tot, presiunea ar fi fost, de asemenea, egală și aerul ar fi rămas în loc.
Pentru curenții de aer de mare altitudine, este importantă diferența de temperatură dintre zona Arcticii, aproape de Polul Nord (mai rece) și zona ecuatorului (mai cald). Încălzirea globală crește temperatura peste tot, însă, în practică, Polul Nord se încălzește mai repede decât ecuatorul. Aceasta înseamnă că scade diferența de temperatură dintre Polul Nord arctic și ecuator.
La o diferență de temperatură mai mică, scade și curentul de aer de mare altitudine (jet stream), determinându-l să aibă forme geometrice mai sinuoase și să creeze situații meteorologice stagnante (pentru că aerul rece și cel cald nu se mai schimbă așa de repede). Vom avea blocaje atmosferice. Consecința este că schimbările de vreme vor fi mai rare în timp; valurile de căldură, atunci când vor apărea, vor dura mai mult.
Frecvența și intensitatea acestor valuri de căldură în România este discutată de capitolul 2. Statisticile arată că ceea ce experimentăm în viața noastră (valuri de căldură mai multe în ultimele veri) este confirmat de măsurători: în ultimii 70 de ani, în România s-a înregistrat o creștere atât a frecvenței, cât și a duratei valurilor de căldură. Dacă majoritatea județelor au înregistrat creșteri între 10 și 15 zile pe an ale valurilor de căldură, aceste creșteri sunt de peste 25 de zile în zonele din sud-vestul și estul țării.
Astăzi, recordurile din România vin împreună cu cele din lume. Dacă la nivel global, 22 iulie 2024 a fost cea mai caldă zi cel puțin din 1940, în perioada iunie-iulie 2024 România a fost lovită de cel mai intens și lung val de căldură din istoria recentă; 75% din zilele acestor două luni au reprezentat valuri de căldură.
Predicțiile climatologice restrânse la teritoriul României nu arată deloc încurajator, în cele două scenarii studiate (emisii medii de dioxid de carbon și emisii ridicate). De acum 100 de ani, temperatura medie din România a crescut cu aproape 2 grade. Ea va crește încă cu peste 1,5 grade până în 2100 (în scenariul emisiilor medii) și chiar încă cu peste 4 grade în scenariul emisiilor ridicate.
Impactul acestor creșteri de temperaturi asupra fenomenelor extreme în România, cum sunt valurile de căldură, este major. Până în anul 2050, s-ar putea înregistra până la 2-3 valuri de căldură suplimentare în zonele vestice și nordice, pentru scenariul emisiilor medii, cu o durată suplimentară a valurilor de căldură de 20 de zile. În scenariul pesimist, până în anul 2100, durata valurilor de căldură poate ajunge la 5 luni pe an în zona de sud și sud-est a României!
Astăzi, în lume, 80% din energia globală este încă obținută prin arderea combustibililor fosili. Este puțin probabil ca țintele acordului de la Paris să fie atinse și ca situația să se amelioreze, cel puțin pe termen scurt. De aceea este extrem de important ca aceste cifre ale valurilor de căldură să ajungă pe masa decidenților din România. Impactul valurilor de căldură asupra vieții cetățenilor trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate; măsurile de pregătire pentru anul viitor și anii ce vin trebuie luate chiar de acum!
Încălzirea globală crește temperatura medie a Pământului; e normal atunci să ne așteptăm, statistic, la mai multe valuri de căldură și perioade secetoase mai lungi. Dar e mai mult de-atât.
Deoarece zona arctică se încălzește mai repede decât ecuatorul, scade diferența de temperatură dintre ele. Curentul jet își scade din intensitate și astfel „răcirea” care vine de la structurile de presiune care se deplasează sub influența curentului jet este mai puțin eficientă. De aceea, valurile de căldură și secetele din România, atunci când vor apărea, se vor întinde pe perioade mai mari de timp. Efectul este mai pronunțat în orașe, denumite și „insule de căldură urbană”, datorită faptului că betonul și asfaltul rețin căldura.
În plus, temperaturile mai ridicate duc la creșterea evaporării apelor din lacuri și sol. Aceasta poate epuiza sursele de apă de pe uscat și usca pământul, contribuind la condiții de secetă. Adițional, temperaturile mai ridicate duc și la rate mai mari de transpirație a plantelor, care usucă și mai mult vegetația, făcând seceta și mai pronunțată.
Problema secetei este abordată în capitolul 3. Aici se arată cum seceta înregistrată între 2018 și 2020 este cea mai lungă înregistrată vreodată. Suprafața afectată de ariditate a crescut astăzi cu 41,5% față de perioada 1971-1980. Mecanismul fizic este crearea unui dom de căldură deasupra Europei, datorat unui sistem persistent de înaltă presiune. Acest dom de căldură favorizează temperaturi record și secete severe. În România, 96% din suprafața țării era afectată de secetă moderată, în iulie 2022, când s-a atins această extremă. Măsurători în celuloza inelelor copacilor din pădurile munților Călimani au arătat că tendința de uscare din estul Europei este fără precedent în ultimii 700 de ani.
Temperaturile ridicate usucă solul, dăunează culturilor și alimentează incendii de vegetație. Dar mai este un lucru. Aceste temperaturi ridicate determină creșterea umidității în atmosferă, care rezultă într-o capacitate ridicată de precipitații. În România, această creștere nu se manifestă egal pe tot parcursul anului. Vara vom avea din ce în ce mai multe valuri de căldură și secete, iarna mai puțină zăpadă (un lucru deja confirmat de măsurătorile ultimilor 60 de ani), iar precipitațiile se vor manifesta mai puternic primăvara și în special toamna, și diferit în funcție de regiune.
În capitolul 3 aflăm că jumătatea de nord-vest a României ar putea înregistra precipitații excedentare, deși va ploua peste tot mai mult. Iarna va ninge mai mult în sudul țării și mai puțin în est. Dacă comparăm anotimpurile, cele mai clare schimbări ale precipitațiilor sunt pentru sezonul de vară. Aici tendința este clar negativă, cu cea mai ploioasă vară în anul 1958 și cea mai secetoasă în anul 2000.
Un punct important este legat de definiția secetei, considerată în general dată de cantitatea de deficit de precipitații. În capitolul 3 se argumentează că ar trebui luată în calcul și temperatura, pentru că o valoare ridicată a temperaturii crește rata de evaporare și reduce umiditatea solului, amplificând efectul secetei, chiar și atunci când precipitațiile sunt cam aceleași.
Variații de precipitații vor exista de la o regiune la alta. Încălzirea globală însă va crește numărul de precipitații în special în nordul țării; în sud ele ar putea să aibă chiar o scădere. Ce ne spun aceste analize? Că apa va deveni o resursă vitală vara, în special în sudul țării. Nu numai populația poate fi afectată direct, dar mai ales culturile agricole, afectate de secetele din ce în ce mai prelungite.
Cum am menționat deja, la baza multor efecte extreme, consecințe ale încălzirii globale, stă creșterea cantității de vapori de apă din atmosferă. Așa cum știm din experiența cu sauna, cu cât aerul este mai cald, cu atât el poate reține mai mulți vapori de apă. Pentru fiecare creștere de 1°C a temperaturii, atmosfera poate reține cu aproximativ 7% mai multă umiditate.
Acești vapori de apă suplimentari nu doar că amplifică efectul de seră (deoarece vaporii de apă sunt un gaz cu efect de seră puternic), dar oferă și mai mult „combustibil” pentru ploi și ninsori mai abundente. Simplu spus, cu mai multă umiditate în atmosferă, furtunile vor produce precipitații mai intense, ducând la inundații.
Capitolul 4 ne arată cum, în următorii 20 de ani, ne așteptăm la o intensificare a furtunilor severe, în special în nordul și sud-estul României. Un rol important îl vor juca două forțe opuse: creșterea instabilității atmosferice (care favorizează furtunile) și creșterea inhibiției convective (care încetinește dezvoltarea furtunilor). În condițiile în care nu se schimbă trendul actual în emisiile de dioxid de carbon, până în 2100 vom mai adăuga patru zile de zile favorabile furtunilor, pe an, în aproape jumătate din teritoriul țării.
Pe viitor, în Europa Centrală și de Est, în scenariul în care emisiile de carbon continuă la același nivel ca cel de astăzi, grindina de mari dimensiuni va avea o probabilitate cu 40-80% mai mare până la sfârșitul secolului. În capitolul 4 este scos în evidență faptul că evoluția viitoare a furtunilor severe depinde și de modul în care România se adaptează la noile provocări ridicate de încălzirea globală. Ca răspuns la secetă, ne putem aștepta la creșterea zonelor irigate. Aceasta însă schimbă microclimatul local, crește conținutul de umiditate atât din sol, cât și din atmosferă, și asta favorizează furtunile.
Pentru toate aceste provocări, înainte de a veni cu măsuri eficiente de reacție sau prevenție, este nevoie, în primul rând, să le înțelegem. De aceea este bine-venită propunerea din capitolul 4 pentru consolidarea infrastructurii de monitorizare și extinderea bazelor de date cu datele astfel obținute. Aceste date trebuie însă să ajungă la cercetători, pentru ca aceștia să le analizeze corespunzător și să tragă concluziile necesare. Nu în ultimul rând, educația despre efectele fenomenelor extreme (și ale încălzirii globale) trebuie continuată, în special în zonele rurale mai îndepărtate, adesea afectate direct de aceste fenomene.
Având în vedere creșterea incidenței fenomenelor meteo extreme și faptul că unele din aceste fenomene au un impact mai mare în zonele urbane (de exemplu valurile de căldură) e important să ne întrebăm care sunt provocările actuale cu care se confruntă orașele din România în fața schimbărilor climatice? Astfel Capitolul 5 ne reamintește că cele mai frecvente hazarduri rămân temperaturile ridicate și furtunile severe. În "insulele de căldură urbană", temperatura depășește adeseori cu 2-3 grade Celsius temperatura din zonele învecinate. Este cunoscut faptul că această diferență este direct proporțională cu aria orașului. Capitolul 5 ne arată cum aproape jumătate din populația orașelor mari este supusă unui risc termic ridicat.
Pentru reducerea acestor riscuri, este crucial ca administrațiile marilor orașe să permită și să încurajeze dezvoltarea spațiilor verzi, precum și modernizarea clădirilor și a infrastructurii ținând cont de evoluțiile climatologice.
Dat fiind acest impact imediat asupra bunăstării și sănătății publice e important să înțelegem și care sunt atitudinile și percepțiile românilor față de schimbările climatice? În Europa, de exemplu, tinerii sunt conștienți de aceste probleme, iar unii dintre ei sunt chiar activi în a-și face cunoscute îngrijorările. Asta este un semn bun, în fond viitorul este al lor. Dar cum stăm la acest capitol în România? Capitolul 9 explorează exact acest subiect și ne prezintă detalii interesante despre modul în care am putea construi o platformă de dialog eficientă cu publicul larg despre schimbările climatice.
În mare, România reflectă parțial tendințele europene; de exemplu, nivelul de interes pentru fenomenele climatice crește odată cu nivelul de pregătire. Între problemele de mediu, doar 7% dintre românii intervievați le consideră prioritare pe cele climatice, pe primele locuri aflându-se problemele precum defrișările și eliminarea deșeurilor menajere.
Interesant este scepticismul relativ ridicat al românilor când vine vorba de cauza schimbărilor climatice: doar jumătate dintre ei cred că acestea sunt cauzate direct de emisiile de carbon din epoca industrială, cealaltă jumătate considerând că procesele naturale, independente de om, joacă un rol la fel de important.
În ciuda mesajelor negaționiste despre încălzirea globală, românii sunt conștienți de impactul schimbărilor climatice, iar unii dintre ei sunt chiar dispuși să își schimbe stilul de viață pentru a reduce impactul asupra mediului. Paradoxal, deși tinerii sunt printre cei care recunosc efectele, se pare că sunt printre cei mai puțin dispuși să își schimbe stilul de viață.
Ce putem învăța din aceste observații? În primul rând, dezvoltarea unei gândiri critice este crucială pentru conștientizarea faptului că schimbările climatice au ca primă cauză influența omului. Campaniile de comunicare, pe de altă parte, trebuie să se concentreze nu doar pe explicații științifice, ci și pe impactul direct asupra vieții oamenilor. Este clar că politicile publice care combat efectele negative ale schimbărilor climatice sau care promovează economia verde nu pot avea succes dacă societatea nu înțelege ce sunt aceste schimbări climatice și nu este de acord să facă schimbări. Să sperăm că, în timp, când evidențele devin puternice și remarcate de societate, aceasta va carbon, ci și pentru a ne pregăti pentru anii ce urmează, cu măsuri care să combată cât mai eficient efectele negative ale încălzirii globale, unele dintre ele deja ireversibile. De acest aspect depinde, în mare parte, calitatea vieții generațiilor care ne vor urma.
De aceea, trecerea în revistă a politicilor climatice din capitolul 7 este binevenită. Apartenența la Uniunea Europeană vine nu doar cu avantaje, ci și cu norme și planuri comune; neutralitatea climatică în anul 2050 nu face excepție. Este bine de știut că România a adoptat o serie de documente strategice pentru a se alinia cu celelalte țări europene. În plus, este binevenită și prezența Comitetului Interministerial privind schimbările climatice, care funcționează la Centrul Guvernului. În perioada următoare, România urmează să adoptă o „strategie de adaptare la schimbările climatice”.
Că este loc de mai bine, nu se poate nega. Nu este de mirare că alte țări vestice sunt în "pole position" când vine vorba de inițiative climatice; România este cel mai adesea reactivă față de acestea. Capitolul 7 menționează o inițiativă pentru o "lege a climei" care ar putea armoniza diferitele aspecte ale implementării. Din păcate însă aceasta nu pare să avanseze la momentul actual în forurile decizionale din România.
Emisiile de dioxid de carbon au fost în 2019 cu 70% mai mici decât cele din 1990; este mai mult o întâmplare, rezultat al tranziției de la economia poluantă și neperformantă din perioada comunistă, la cea de piață a zilelor noastre. Această cifră trebuie să ajungă la 78% în 2030 pentru a atinge neutralitatea climatică în 2050. Ponderea surselor de energie regenerabilă în consumul brut de energie trebuie să crească la 36% în 2030 și 86,1% în anul 2050. Acest proces implică, evident, și un cost. De exemplu, reducerea subvențiilor directe și indirecte care încă există pentru consumul de combustibili fosili va avea pentru România un cost fiscal estimat la 0,42% din PIB în 2021. În plus, vor fi necesare investiții în surse regenerabile de energie (pompe de căldură, hidrogen verde etc.).
În fața acestor provocări, ridicate de raportul de față, comunitatea științifică trebuie să continue să facă ceea ce a făcut dintotdeauna: să fie sinceră în investigațiile ei științifice. Indiferent de ceea ce crede sau își dorește societatea, măsurătorile trebuie să scoată la iveală situația actuală și ceea ce va urma în diferitele scenarii. Așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, consensul comunității științifice este punctul de plecare în luarea unor decizii de către decidenții politici.
Raportul de față are marele avantaj că se referă specific la România. El poate fi folosit pentru a înțelege impactul încălzirii globale asupra țării noastre, în special legătură cu fenomenele extreme, legătura mai puțin cunoscută de public. Desigur, evoluția climei are o puternică componentă statistică, nu putem spune cu siguranță dacă în iulie anul viitor va fi un val de căldură, dar putem spune cu siguranță că vor fi mai multe în anii ce vin. Cu cât rezultatele științifice ale acestui raport ajung mai repede la publicul larg, cu atât societatea va înțelege mai devreme că trebuie să luăm măsuri nu numai pentru a reduce emisiile de carbon, dar și pentru a ne proteja din timp de efectele fenomenelor extreme.